În textul sacru indian Bhagavd-gita se relevă şi o idee extrem de interesantă, care într-adevăr poate fi considerată ca o „revelaţie” – neputând fi demonstrată prin niciun fel de experimentare esoterică: „scânteile spirituale” transpuse în sufletele umane ar exista chiar înainte ca Unicul, Sufletul Suprem, să declanşeze creaţia materială a Universului, fiind şi ele eterne!
„Niciodată nu a existat vreun timp în care noi să nu fi existat, Eu şi tu şi toţi aceşti regi; şi niciodată vreunul dintre noi nu va înceta să existe” (cap.2; verset 12).
„Este ignorant cel care crede că sufletul poate să omoare sau să fie omorât; înţeleptul ştie bine că acesta nu omoară şi nici nu moare. Sufletul nu cunoaşte nici naştere şi nici moarte. Viu, el nu va înceta niciodată să existe. Nenăscut, nemuritor, originar, etern, el nu a avut niciodată un început şi nu va avea niciodată un sfârşit. El nu moare cu trupul” (cap.2; verset 19-20).
Ideea dominantă a întregului text sacru, ce a educat efectiv sutele de milioane de oameni care au tot trăit în subcontinentul indian – idee care a „radiat” mereu şi în alte zone mai apropiate sau mai îndepărtate, atât ale lumii antice, cât şi ale lumii moderne -, a fost cea a nemuririi sufletului, cu evoluţia sa prin şiruri de reîncarnări în alte trupuri carnale:
„Sufletul este indestructibil, etern şi fără dimensiune; numai corpurile materiale pe care le tot împrumută sunt supuse distrugerii” (cap.2; verset 18).
„În momentul morţii, sufletul îşi ia un corp nou, la fel de natural cum a trecut în precedentul, de la copilărie la tinereţe, apoi la bătrâneţe. Această schimbare nu-l tulbură pe cel care e conştient de natura sa spirituală” (cap.2; verset 13).
„În clipa decesului, sufletul îmbracă un corp nou, cel vechi devenind inutil, la fel cum ne dezbrăcăm de hainele uzate pentru a îmbrăca altele noi” (cap.2; verset 22).