Prinţul negru, gloriosul prinţ englez, a murit din cauza unei boli misterioase

2.766 vizualizari

printul-negruPerioada medievală a reprezentat o epocă în care barbaria s-a îmbinat cu cavalerismul, şi cele mai nobile sentimente au făcut loc adesea josniciei. Poate ca în nici un alt personaj istoric nu sunt reflectate mai bine aceste contradicţii decât în Eduard de Woodstock, prinţ moştenitor, dar niciodată rege al Angliei, unul dintre cei mai talentaţi şi mai cruzi comandanţi ai Evului Mediu.

Eduard a văzut lumina zilei pe 15 iunie 1330, la castelul regal din Woodstock, în Oxfordshire, că fiul al regelui Eduard III şi al reginei Philippa de Hainault.

În 1346, tatăl său a traversat Canalul Mânecii, spre a-şi cere dreptul la tronul Franţei. Regele acestei ţări murise fără urmaşi şi, în calitatea lui de nepot al răposatului, Eduard III se consideră mai îndreptăţit să revendice sceptrul decât Filip, ce se încoronase deja rege. Peste doar o lună, pe 26 august, avea să se dea bătălia de la Crecy, în care englezii erau surclasati numeric de oastea regelui Franţei, de două ori mai numeroasă. Eduard III i-a trasat prinţului misiunea de a comanda avangarda engleză. Curajul nebunesc cu care s-a bătut prinţul a dus la nimicirea completă a inamicului. Tradiţia spune că, pentru a-l recunoaşte mai uşor pe câmpul de luptă, regele i-ar fi cerut fiului său să poarte o armură de culoare neagră, de la care i se va trage, ulterior, renumele de „Prinţ Negru”.

Marea bătălie, care va duce faima lui Eduard peste mări şi ţări, se va da pe 19 septembrie 1356, la Poitiers. Ca şi la Crecy, englezii erau în inferioritate numerică – aveau doar circa 10.000 de soldaţi, faţă de cei aproape 50.000 de care dispunea noul rege francez, Ioan cel Bun – dar geniul militar al tânărului de doar 26 de ani va înclina balanţa victoriei în favoarea sa. Armata franceză a fost zdrobită, două mii de oşteni fiind luaţi prizonieri. Însuşi regele Ioan cel Bun a fost prins şi dus la Londra, unde prinţul şi-a făcut o intrare triumfală, asemenea generalilor romani de odinioară, pe 24 mai 1357. El l-a tratat pe Ioan cu toată curtoazia şi, după ce au ajuns la Londra, s-au rugat împreună la mormântul Sfântului Thomas Becket.

Pe 10 octombrie 1361, prinţul Eduard s-a căsătorit, în Capela Regală St. George de la castelul Windsor, cu prinţesa Joan, sora lui John Plantagenet, contele de Kent. Deşi era un obicei împământenit că aristocraţii şi odraslele de sânge regal să aibă nenumărate amante, şi înainte şi după căsătorie, tânărul prinţ manifesta, se pare, o atracţie pentru flăcăiandri, dar asta nu l-a împiedicat apoi să se îndrăgostească de Joan, care îi era rudă de sânge.

În 1369, Pedro cel Crud, regele Castiliei, căruia fratele său, Henric de Transtamare, îi uzurpase tronul, va apela la ajutorul lui Eduard. Prinţul nu-l simpatiza pe Pedro, despre care ştia că este un domnitor hain, urât de supuşii săi, dar a văzut în acest conflict un prilej de a slăbi puterea francezilor, care îl sprijineau pe Henric. În fruntea a 30.000 de oameni, Prinţul Negru a pătruns în Spania şi s-a acoperit de glorie. Dar armata engleză a revenit în Franţa decimată de boli şi foamete. Însuşi Eduard a fost cuprins de o boală misterioasă. Unii susţin că ar fi fost vorba de dizenterie, alţii vorbesc despre ciroză – se pare că prinţul avea o pasiune accentuată pentru mesele copioase, stropite din belşug cu vin – şi chiar sifilis, deşi „ruşinosul morb” nu va fi semnalat, în Europa, decât peste mai bine de un secol.

De asemenea, prinţul s-a întors din Spania cuprins de o mare tristeţe, la auzul veştii că fiul său, Eduard, murise, la doar şase ani. Deprimat el a lăsat grija războaielor continentale fraţilor săi şi a cedat tatălui său principatul de Guienne.

Prinţul Negru a reprezentat o enigmă chiar şi pentru contemporanii săi. Nimeni nu şi-a putut explica de ce acest comandant de oşti energic, fire năvalnică, impetuoasă, dornic să cuprindă întreaga Europă sub sceptrul sau, a cunoscut o astfel de metamorfoză dramatică în ultimii ani de viaţă. Probabil că boala a fost de vină pentru această degradare, poate că moartea fiului său cel mare a avut de asemenea un rol important în izolarea lui Eduard de lume. În orice caz, nu este sigur că, dacă ar fi supravieţuit, ar fi fost cel mai bun suveran pe care-l avusese vreodată Anglia, aşa cum susţin mulţi istorici.

Perioada lui de glorie se încheiase la Poitiers. De atunci încolo, viaţa să va fi un lung şir de decepţii şi eşecuri şi tânărul strălucitor de odinioară ameninţa să se transforme într-un bătrân ursuz şi rece, un adevărat tiran. Nu întâmplător, cu cât înainta în vârstă, el devenea mai crud, acţiunile sale mai lipsite de raţiune. După rebeliunea de la Limoges, generată de taxele împovărătoare pe care prinţul le impusese, spre a-şi putea întreţine armata, răvăşită după nefericita expediţie spaniolă, Eduard s-a răzbunat cumplit pe locuitorii acestui orăşel francez. 3000 de locuitori, bărbaţi, femei şi copii au fost măcelăriţi din ordinul său, gest care a aruncat o pată de noroi pe obrazul până atunci neîntinat al curajosului cavaler.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe 7 iunie 1376 şi-a scris testamentul, în marea sală regală de la Westminster. Peste doar o zi, se sfârşea din viaţă, spre jalea întregului regat, dar trupul său, îmbălsămat, nu va fi înhumat, la Canterburry, lângă altarul Sfântului Thomas Becket, decât pe 29 septembrie, în ziua în care biserica îl sărbătorea pe Arhanghelul Mihail. În întreaga Anglie au avut loc slujbe religioase pentru odihna sufletului zbuciumat al celui ce fusese „speranţa, mândria şi gloria regatului”. Dar poate cel mai emoţionant gest l-a făcut regele Franţei, care a participat personal la o slujbă ţinută la Paris pentru pomenirea celui mai demn de respect adversar pe care francezii îl avuseseră vreodată de înfruntat..