Onza este felina misterioasă cea mai vestită din Mexic şi -după cum se spune – trăieşte în lanţul occidental al munţilor Sierra Madea. Zoologii sunt încă datori să-i acorde recunoaştere oficială, dar totuşi existenţa ei pare să fie dincolo de orice îndoială.
Felina cu înfăţişare de lup
Pentru azteci onza (sau cuitlamiztli, cum îl numeau ei) era un animal distinct de celelalte două mari feline, puma şi jaguarul, cu care împărţeau mediul ambiant. După sosirea cuceritorilor spanioli, aceştia au cerut împăratului Montezuma să le arate marea sa grădină zoologică. În această grădină, observa Bernal Diaz del Castilio, se găseau „tigri [jaguari] şi lei [puma] de două feluri, dintre care unul seamănă cu lupul”.
Felina ataca oamenii pe nerăsuflate
Emigranţii spanioli care ulterior s-au stabilit în nord-vestul Mexicului au observat prezenţa în mediul sălbatic a unei feline cu înfăţişare de lup – cu urechi lungi, cu trup suplu şi lung şi cu picioare lungi şi subţiri pe care au botezat-o onza, după latinescul uncia, referindu-se la cita din Asia sau Africa. Ei au remarcat de asemenea ferocitatea fiarei. Părintele Jgnaz Pfefferkorn, un misionar iezuit stabilit la Sonora, scria în 1757: „Ea nu e timidă ca [puma], iar cine îndrăzneşte să o atace, trebuie să fie foarte atent”. Părintele Johann Baegert, care trăia împreună cu indienii Guaricura din Baja California, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, povesteşte: „O onza a îndrăznit să pătrundă în misiunea vecinului meu la care mă aflam în vizită. Fiara a atacat un băiat de 14 ani în plină zi, practic în văzul tuturor. Iar în urmă cu câţiva ani o astfel de fiară l-a ucis pe cel mai puternic şi respectat soldat din regiune”.
Expediţia în care s-a capturat o onza
În afara zonei sale, onza este aproape necunoscută. Referirile sporadice despre ea nu au impresionat pe nimeni, iar zoologii au continuat să presupună că acolo trăiau numai puma şi jaguari. Nu a fost organizată nicio expediţie ştiinţifică serioasă pentru a cerceta zona sălbatică, cu terenul ei inaccesibil în multe locuri chiar şi pentru cai, în vederea elucidării problemei. De-abia după 1930, două călăuze experimentate, care se ocupau cu vânătoarea în munţi – Dale şi Clell Lee – au auzit pentru prima oară despre onza când se aflau în munţii Sonora. Cu timpul, ei şi-au mutat sfera operaţională la Sinaloa, 500 de mile mai la sud. Ei l-au însoţit pe Joseph H. Shirk, bancherul originar din statul Indiana, care dorea să vâneze jaguari în munţii La Silhi bogaţi în vânat de tot felul. Aici au ucis o felină de care şi-au dat seama imediat că nu era o pumă. De fapt arăta întocmai ca o onza despre care băştinaşii susţineau că sălăşluieşte în regiune. După ce l-au fotografiat şi l-au măsurat au măcelărit animalul, Shirk păstrându-i pielea şi craniul. Nu se ştie unde se află în prezent aceste trofee.
Convinşi că au dat peste ceva important cele două călăuze au descris unor zoologi americani fiara pe care o uciseseră şi au rămas surprinşi că relatările lor au fost difuzate în rândul oamenilor de ştiinţă. Aceste relatări au fost preluat de presă care însă a ridiculizat povestea. Conservatori şi bănuitori din fire, neobişnuiţi să li se pună la îndoiala cuvântul, cei doi fraţi Dale şi Clell Lee s-au retras în sinea lor şi nu au mai discutat întâmplarea la care participaseră. Ei au tăcut până în 1950, când Robert Marshall, de fel din statul Arizona, s-a împrietenit cu Dale Lee şi – din simpatie – a înregistrat relatările făcute de acesta. Marshall s-a dus apoi chiar în Mexic şi a întreprins cercetări pe teren, iar rezultatele le-a consemnat într-o carte intitulată Onza, publicată în 1961, care în afară de o singură recenzie (nefavorabilă) făcută de o revistă ştiinţifică, nu s-a bucurat de nicio atenţie.
Criptozoologii analizează onza
În 1982, la întrunirea Institutului Smithsonian din Washington, D. C, a fost înfiinţată Societatea Internaţională de Criptozoologie (S. I. C). Pentru prima oară oamenii de ştiinţă în general şi biologii în special dispuneau de un organism cu ajutorul căruia puteau investiga problemele privind animalele necunoscute, nerecunoscute sau controversate. Criptozoologii erau printre puţinii nerezidenţi din nord-vestul Mexicului care auziseră de onza.
J. Richard Greenwell, secretarul S. I. C, care locuia la Tucson, a aflat că şi Robert Marshall locuia în acelaşi oraş; întâmplător în aceeaşi localitate se afla şi Dale Lee. Marshall poseda un craniu de onza şi i-a dat lui Greenwell mulajul şirului de dinţi din partea superioară. Greenwell, la rândul său, a arătat mulajul unui specialist vest-german în mamifere, Helmut Hemmer, care avansase ideea că animalul numit onza era relicva preistorică a unor specii de cita din America de Nord (Arcinonyx trumani). Această eventualitate însă a fost eliminată după compararea craniilor; dar simplul fapt că în sfârşit se iscase o discuţie pe această temă era un indiciu că până la urmă onza va căpăta atenţia meritată.
Fuga după cranii de onza
Paralel cu eforturile, neîncununate de succes, de a da de urma „craniului Shirk”, care dispăruse de mult timp, Greenwell şi Marshall şi-au coordonat acţiunile cu doi specialişti în mamifere, Troy Bert şi E. Lendell Cockrum de la Universitatea New Mexico şi respectiv Universitatea Arizona. Prin intermediul lui Cockrum ei l-au întâlnit la Sinaloa, în statul New Mexico, pe pădurarul Ricardo Urquijo jr. care era în posesia unui craniu intact de onza ucis de un alt pădurar, Jesus Vega, în aceeaşi zonă în care fuseseră obţinute celelalte două cranii de onza. Între timp, Best, o somitate în materie de cranii de puma, a descoperit un alt craniu de onza la Academia de Ştiinţe Naturale din Philadelphia.
Vânatul unei onza din 1986
În noaptea de 1 ianuarie, 1986, la ora 22,30, doi vânători de căprioare din districtul San Ignacio din ţinutul Silanoa, au împuşcat o fiară mare. Era limpede că fiara doborâtă nu era un jaguar, iar vânătorii nu aveau idee ce putea fi. Aceştia şi-au amintit că în urmă cu câteva luni doi gringo (Greenwell şi Marshall) manifestaseră interes pentru o fiară neobişnuită într-o discuţie cu un pădurar prieten şi l-au alertat pe Manuel Vega. Acesta, de cum a văzut fiara răpusă, a recunoscut că era o onza. Cândva şi tatăl lui Vega vânase o onza.
Cu ajutorul bogatei familii Urquijo (unul din membrii acesteia îi procurase lui Cockrum „craniul Vega”) stârvul a fost conservat în congelatorul unei companii particulare de pescuit din Mazatlan; apoi a fost anunţat Greenwell. Greenwell şi Best au fotografiat şi au procedat la disecţia leşului la Laboratorul Regional de Diagnoză şi Patologie Animală, o agenţie a Ministerului Agriculturii din Mexic. Greenwell a scris:
Descrierea unei onze
„După ce am cercetat, am constatat că felina, o femelă, se asemăna cu descrierile făcute de populaţia locală. Avea un trup foarte graţios, cu picioare lungi, zvelte şi coada lungă. Urechile erau prea lungi pentru o puma (cam 100 mm). În partea din interior a labelor din faţă au fost descoperite nişte dungi care, din câte se cunoaşte până în prezent, nu există la puma. Avea mamele bine dezvoltate şi ca vârstă era de cel puţin 4 ani. Cântărea cam 27 de kg. (înainte de a fi congelat cântărea probabil mai mult), comparat cu o femelă adultă de puma, care cântăreşte între 36 şi 60 de kg. Lungimea ei – 186 cm – este comparabilă cu femela de puma care măsoară între 150 şi 233 cm. Însă coada, care măsura 73 cm, era foarte lungă în comparaţie cu coada femelei de puma, care măsoară 53 cm până la 81 cm.”
Eşantioanele de ţesuturi şi organe diferite au fost trimise în S. U. A. pentru a fi analizate. Din păcate, în anii care au urmat Greenwell şi Best nu au urmărit cu asiduitate probleme, prevalându-se de lipsa de timp şi de preocupări mai importante. O comparaţie preliminară a eşantioanelor de ţesuturi preluate de la puma şi onza, efectuată la Universitatea Tehnică Texas, a relevat mari similarităţi şi deosebiri nesemnificative. Dar analiştii nu au pregătit un raport tehnic. În orice caz, nu se poate trage o concluzie după un singur test de vreme ce animale de specii diferite adesea sunt foarte apropiate genetic.
Concluzie incertă: o specie nouă sau o ciudăţenie genetică locală?
Eşantioanele, păstrate în continuare în stare congelată, vor trebui să fie încă studiate cu multă temeinicie înainte ca oamenii de ştiinţă să se poate pronunţa dacă animalul reprezintă o specie nouă sau doar o ciudăţenie genetică locală. Dovezile existente până în clipa de faţă fac plauzibilă probabilitatea menţionată la început şi este păcat că problema s-a împotmolit la mijlocul anului 1992.
Potrivit unei relatări, în 1986, pădurarii au izbutit să captureze vie o onza în Sonora de nord, la frontiera cu statul Arizona. Ei au ţinut-o în viaţă câteva zile, căutând să capteze interesul autorităţilor ca să o cerceteze. În cele din urmă, văzând că nimeni nu manifestă interes, vânătorii care capturaseră fiara au ucis-o şi i-au aruncat stârvul în albia seacă a unui râu.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Onza este felina misterioasă cea mai vestită din Mexic şi -după cum se spune – trăieşte în lanţul occidental al munţilor Sierra Madea. Zoologii sunt încă datori să-i acorde recunoaştere oficială, dar totuşi existenţa ei pare să fie dincolo de orice îndoială.
Convinşi că au dat peste ceva important cele două călăuze au descris unor zoologi americani fiara pe care o uciseseră şi au rămas surprinşi că relatările lor au fost difuzate în rândul oamenilor de ştiinţă. Aceste relatări au fost preluat de presă care însă a ridiculizat povestea. Conservatori şi bănuitori din fire, neobişnuiţi să li se pună la îndoiala cuvântul, cei doi fraţi Dale şi Clell Lee s-au retras în sinea lor şi nu au mai discutat întâmplarea la care participaseră. Ei au tăcut până în 1950, când Robert Marshall, de fel din statul Arizona, s-a împrietenit cu Dale Lee şi – din simpatie – a înregistrat relatările făcute de acesta. Marshall s-a dus apoi chiar în Mexic şi a întreprins cercetări pe teren, iar rezultatele le-a consemnat într-o carte intitulată Onza, publicată în 1961, care în afară de o singură recenzie (nefavorabilă) făcută de o revistă ştiinţifică, nu s-a bucurat de nicio atenţie.
