„O făptură gheboasă, cu trupul străbătut de un hățiș de vene roşii, și-a încleștat ghearele solzoase, unite printr-o membrană aspră, de creanga unui copac înalt. Când cele dintâi raze palide ale răsăritului se furișează pe câmpia încețoșată, amorțită, făptura pare a înflori; o coamă de piele ca un evantai, ridicată pe spinare, absoarbe căldura. Respiră mai des, venele aparente palpită și, înviorată de soare, se desprinde de creangă și plutește în fâșâit moale spre lacul ce vibrează în ierburile tomnatice. Prin trompa care-i atârnă de abdomen absoarbe nesățioasă din apă. Dacă se întoarce o clipă, printre farurile pielii bătrânicioase i se zărește chipul. Un chip de om!… Ne aflăm pe Pământ, peste 50 de milioane de ani, iar făptura halucinantă care plutește spre lac este propriul nostru urmaș!”
Acesta e pasajul cel mai șocant din ipoteza surprinzătoare asupra evoluției omului și a planetei noastre, elaborată de paleontologul scoțian Dougal Dixon, autorul controversatului volum din 1981 „After Man” („După Om”). În scenariul său inițial figurau doar plante și animale, nu și oameni, în virtutea unei stranii răsturnări a istoriei planetei (ori a unei istorii circulare) în care sfârșitul se identifică cu începutul; ajunsă în punctul critic, de epuizare a resurselor, evoluția se convertește în involuție.
Dar este plauzibilă o ipoteză atât de îndepărtată în timp? Desigur, câtă vreme cele despre trecutul Terrei (în vârstă de 4,6 miliarde ani) s-au acumulat spre a contura o imagine cât mai completă și veridică a preistoriei, de ce nu și ipoteze temerare despre viitor? Dorința de prefigurare a viitorului e firească, însă din ce în ce mai dificil de realizat, pe măsură ce simțim deja, tot mai acut, efectele imprevizibile ale poluării, radioactivității, epuizării resurselor naturale, utilizării excesive a chimicalelor și medicamentelor etc.
Să ne întoarcem la Dougal Dixon… acesta socotește că vina principală a involuţiei oamenilor o poartă… medicina. Și tocmai pentru că salvează zilnic mii de bolnavi! În secolele trecute, oamenii suferinzi de astm sau diabet, de pildă, mureau în majoritate înainte de a ajunge la maturitate. Azi însă sunt tratați, continuă să trăiască și se reproduc, transmițându-și genele de la o generație la alta. În decursul mileniilor, zestrea noastră genetică ne va împovăra tot mai mult cu boli ce debilizează organismul. E posibil ca inimile și plămânii să „cadă” (azi multora le provoacă suferințe rinichii „căzuți”), iar mușchii se vor atrofia din pricina sedentarismului. Așa încât, pentru a supraviețui, vom fi tot mai dependenți de tehnologie.
Peste milioane de ani omul va deveni un patetic conglomerat de organe și mădulare fără rost (deja ne putem dispensa de apendice !). Portretul-robot desenat de Dixon se înscrie în seria portretelor „horror”: omul va avea trup zbârcit, inutil, picioare atrofiate și numai organele de simț și cele de reproducere se vor păstra intacte. Creierul însă va prospera și va câștiga în volum. De zece ori mai greu decât restul corpului, va înzestra omul cu putere psihică și suficientă inteligență pentru a persista.
De fapt, peste 50 milioane de ani omul își va fi construit, prin intermediul ingineriei genetice, un trup sintetic, care să-i învelească și să-i susțină adevăratul trup (rudimentar) încă din momentul nașterii.