Tudor Vladimirescu a condus marea răscoală din 1821, ce a marcat începutul istoriei moderne a României. Slugerul Tudor Vladimirescu (1780-1821) a fost, iniţial, voluntar în cetele de panduri în războiul ruso-turc din 1806-1812, ceea ce i-a adus, din partea Rusiei, gradul de „paruciuc” şi decoraţia „Sf. Vladimir”. Alimentat cu ideile revoluţionare apusene ce aveau la bază principiile de egalitate, libertate şi fraternitate, ce constituiseră fundamentul Revoluţiei franceze, dând dovadă de o deosebită luciditate, conştient de posibilităţile existente, dar şi de limite, Tudor Vladimirescu a ştiut să confere mişcării o orientare corespunzătoare situaţiei date. Dar a săvârşit o greşeală ireparabilă. A crezut, ca şi alţi oameni ai vremii, fruntaşi revoluţionari din această parte a Europei, în generozitatea, în înţelegerea şi în sprijinul ţarului Alexandru I. El aştepta încă îndreptarea relelor, de la împăraţi şi despoţi luminaţi. S-a amăgit, în privinţa acestui ajutor, ca şi Horia, ca şi Voltaire sau Diderot, ca şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei.
Tudor Vladimirescu: mason
Tudor Vladimirescu a fost iniţiat mason în casa fanariotului Constantin Samurcaş din Bucureşti, într-o lojă eteristă, fiind chezăşluit de tovarăşul său de luptă împotriva turcilor, căpitanul Iordache Olimpiotul, ofiţer în straja domnească, care era un membru activ al Eteriei şi primise misiunea să-l omoare pe Alexandru Vodă Şuţu.
Tudor Vladimirescu a pornit răzvrătirea poporului în ianuarie 1821, în acelaşi timp cu grecii, după înfrângerea italienilor şi în plin avânt al Revoluţiei spaniole, din 1820-1823.
Desfăşurată pe parcursul a mai puţin de jumătate de an, din iarnă până în vară (lupta pandurilor, ca şi a unor unităţi eteriste, continuând izolat până în toamnă), mişcarea revoluţionară din 1821 a fost unul din momentele cele mai puternice ale izbucnirii populare împotriva regimului fanariot şi un prilej de afirmare a poporului român pe plan european. În timpul revoluţiei, boierii şi marii negustori au fugit din ţară, unii în Austria, alţii în Rusia şi alţii au trecut la inamic, în frunte cu şeful clerului. Ţarul Alexandru I l-a dezarmat şi l-a degradat pe Ipsilanti, retrăgându-i chiar ordinul „Sf. Vladimir”, dobândit pe câmpul de bătălie în războiul antiotoman, iar mitropolitul l-a afurisit ca „răzvrătitor”. Apoi, Metternich, geniul rău al coaliţiei puterilor imperiale, a pus la cale trădarea şi suprimarea fizică a comandantului, împăratul – menţionează unii istorici – „a trădat Eteria prin intermediul aceluiaşi Ipsilanti, punând la cale uciderea mişelească a lui Vladimirescu, căpetenia răsculaţilor valahi”.
Organizând cu pricepere şi hotărâre insurecţia armată, chibzuind, cu intelectuali patrioţi ai vremii, viitoarea legiuire a libertăţii poporului – o orânduire democratică după concepţiile înaintate ale timpului, inspirate din Revoluţia franceză – Tudor Vladimirescu a ajuns victorios până în Capitală, unde a încercat să se instaleze. Dar scurtă i-a fost izbânda. Forţele adverse unite, „atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti” nu i-au dat răgazul să-şi ducă până la capăt planurile „izbăvirii”.
Trădarea şi moartea lui Tudor Vladimirescu
La 19 mai 1821, se încheia, la Goleşti, un acord între Tudor Vladimirescu şi Iordache Olimpiotul, căpetenia eteristă, prin care cei doi se angajează să se sprijine reciproc, în cazul unui atac otoman. La 21 mai, profitând de un complot al unuia dintre căpitanii nemulţumiţi şi de energica pedepsire a jafurilor şi nesupunerii, Iordache Olimpiotul îl ridică pe Tudor din mijlocul taberei sale, în ciuda acordului încheiat.
La Târgovişte, în urma unui simulacru de judecată, Tudor Vladimirescu este ucis de către Vasile Caravia, din dispoziţia lui Ipsilanti. I. P. Liprandi – ofiţer rus şi autorul unor interesante memorii în legătură cu mişcarea pandurilor – descrie asasinarea lui Tudor Vladimirescu: „…Tudor a fost închis în temniţa mitropoliei, iar cunoscutul criminal Caravia a fost însărcinat să-i ia interogatoriul. Acest scelerat a supus pe Tudor la tot felul de chinuri, numai pentru a afla unde a ascuns banii, căci credea că are sume mari de bani pentru cumpărarea de arme şi muniţie pentru panduri, iar descoperirea lor interesa pe toţi, mai mult decât acţiunile lui Tudor. Vladimirescu a suportat totul cu o tărie neobişnuită, răspunzând că nu are nimic şi că el a venit acolo pentru ca, unindu-se cu eteriştii, să lupte împreună împotriva turcilor. În cele din urmă, după două zile de cele mai crunte chinuri, l-a anunţat pe Tudor că-l trimit la divan şi, legându-l, au ieşit noaptea afară din oraş. Apropiindu-se de râul Dâmboviţa, Caravia l-a împuşcat cu pistolul, apoi l-au tăiat, i-au tăiat capul, iar trupul i l-au aruncat în râu […], după unii autori într-o fântână părăsită. Astfel a fost curmată, prin trădare, viaţa lui Tudor…”
Prinderea şi uciderea lui Tudor Vladimirescu au generat o întrebare la care nu s-a găsit un răspuns satisfăcător. Cum de a fost posibil ca acesta să fie ridicat de ucigaşii săi din mijlocul taberei sale şi al tovarăşilor lui de arme, fără rezistenţă şi fără mustrări de conştiinţă, decât tardive? Şi, decurgând din această chestiune, încă nelămurită, am continua, adâncind investigaţia: Cine se face vinovat de tragicul sfârşit al lui Tudor? În cele din urmă, acceptăm ipoteza care arată că ţarul Alexandru I a fost acela care a trădat Eteria, prin intermediul aceluiaşi Ipsilanti, punând la cale asasinarea mişelească a lui Tudor Vladimirescu, căpetenia răsculaţilor valahi.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Tudor Vladimirescu a condus marea răscoală din 1821, ce a marcat începutul istoriei moderne a României. Slugerul Tudor Vladimirescu (1780-1821) a fost, iniţial, voluntar în cetele de panduri în războiul ruso-turc din 1806-1812, ceea ce i-a adus, din partea Rusiei, gradul de „paruciuc” şi decoraţia „Sf. Vladimir”. Alimentat cu ideile revoluţionare apusene ce aveau la bază principiile de egalitate, libertate şi fraternitate, ce constituiseră fundamentul Revoluţiei franceze, dând dovadă de o deosebită luciditate, conştient de posibilităţile existente, dar şi de limite, Tudor Vladimirescu a ştiut să confere mişcării o orientare corespunzătoare situaţiei date. Dar a săvârşit o greşeală ireparabilă. A crezut, ca şi alţi oameni ai vremii, fruntaşi revoluţionari din această parte a Europei, în generozitatea, în înţelegerea şi în sprijinul ţarului Alexandru I. El aştepta încă îndreptarea relelor, de la împăraţi şi despoţi luminaţi. S-a amăgit, în privinţa acestui ajutor, ca şi Horia, ca şi Voltaire sau Diderot, ca şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei.
