În 1989, ruşii au fost la un pas să repete tragedia Titanicului, cu nava de croazieră „Maxim Gorki”

1.988 vizualizari

În mod cert, nimic asemănător scufundării Titanicului nu trebuia să se mai întâmple vreodată. La Conferinţa Titanicului din 1914, ţările cu navigaţie maritimă au fost de acord să adopte noi reguli de siguranţă: de exemplu, fiecare vas trebuia să aibă suficiente bărci de salvare care să poată îmbarca toţi pasagerii şi membrii echipajului, iar un operator radio trebuia să fie zi şi noapte la datorie. La vapoarele noi toţi pereţii punţii trebuiau să fie etanşi. Fizicianul german Alexander Brehm a inventat un sonar bazat pe ecou – dispozitiv care foloseşte reflectarea sunetului ca să identifice eventuala prezenţa a ameninţătoarelor aisberguri.

Cu toate acestea, surprinzător, catastrofa aproape ca s-ar fi putut repeta la 20 iunie 1989, când nava sovietica de croazieră Maxim Gorki, lungă de 190 de metri, a fost spintecată imediat după miezul nopţii de o bucată enormă de gheaţă în Marea Groenlandei. În acel moment, căpitanul şi pasagerii petreceau în restaurantul navei sărbătorind atingerea celui mai nordic punct al călătoriei. Ca şi pe Titanic, mulţi pasageri erau deja în pat. În timp ce petrecăreţii dansau, blocul de gheaţă făcea două spărturi în laterala navei – una lungă de 6 metri, cealaltă de 2 – permiţând apei să inunde cala cu 18.000 de tone de apă pe minut.

Cei 575 de pasageri, majoritatea turişti vârstnici din Germania Occidentală, au fost chemaţi pe punte şi li s-a cerut să-şi pună vestele de salvare. „A fost o confuzie în legătură cu bărcile de salvare în care trebuia să mergem”, a relatat ulterior un pasager, „dar nu a fost panică.” Chiar dacă un alt pasager s-a plâns că barca lui de salvare a rămas suspendată într-o laterala a vaporului vreme de două ore, cei mai mulţi turişti nu au reproşat eficienţa cu care i-a evacuat echipajul rus şi cu care au fost salvaţi de către paza de coastă norvegiană.

Pe o vreme ceţoasă şi cu ploaie rece, cu temperatura puţin peste zero grade, mulţi pasageri au petrecut aproape şapte ore dârdâind sub pături subţiri în bărci sau pe sloiuri de gheaţă. Cei bolnavi de inimă sau de diabet au fost rapid evacuaţi cu elicopterul în Arhipelagul Spitsberg, la 350 de kilometri est. Pentru unii au fost puse şezlonguri pe platformele de gheaţă, dar alţii au stat pe gheaţă pur şi simplu, înspăimântaţi la gândul că şi aceasta se putea rupe în bucăţi oricând.

În mod uimitor, niciunul dintre turiştii care veniseră să vadă nopţile albe în apele de dincolo de Cercul Polar şi nici unul dintre cei 377 de membri ai echipajului nu au fost răniţi.

După ce nava norvegiană de salvare Senje a răzbătut prin cinci kilometri de gheaţa ca să ajungă la nava avariată Maxim Gorki, căpitanul le-a strigat salvatorilor: „Abia dacă navigam cu 2 sau 3 noduri în apele astea cu atâta gheaţă.” De fapt, deplasându-se cu 18,4 noduri pe oră, vasul părea să urmeze filozofia „fie ce-o fi” faţă de aisberguri, ca înainte de naufragiul Titanicului. Chiar şi cu tehnologia avansată de azi, navigatorii experimentaţi din apele nordice sunt extrem de prudenţi, pentru că gheaţa apare pe radar mai neclar decât orice alt obiect de pe mare.

Conform experţilor, Maxim Gorki ar fi avut nevoie de cel puţin 45 de minute ca să oprească, chiar dacă ar fi depistat un aisberg de la 16 kilometri distanţă. Evident, căpitanul navei sovietice nu mai navigase niciodată în aceste ape, iar gheaţa se adunase în zonă într-o cantitate neobişnuit de mare. Datorita cooperării dintre ruşi şi norvegieni, Maxim Gorki a reuşit să fie stabilizat şi dus în port pentru reparaţii.