Tragedia cetăţii Masada – cum aproape 1.000 de luptători evrei s-au sinucis în grup, doar pentru a nu cade în mâinile romanilor

1205

Josephus, autorul Războaieior Evreilor”, descrie în opera sa căderea fortăreţei Masada, cu ocazia căreia s-a sinucis o garnizoană întreagă până la ultimul bărbat şi ultima femeie, cu excepţia a două bătrâne şi cinci copii. Cu toţii s-au sinucis pentru a nu cădea în mâinile romanilor.

Masada fusese ridicată de către regele Irod în vârful unui deal înalt şi era pe atunci cea mai puternică fortăreaţă a Orientului. Josephus i-a descris cu amănunţime sistemele de apărare. Pe vremea lui Irod era invincibilă, şi ar fi rămas invincibilă în toată perioada Antichităţii, putând rezista oricărei armate cu sisteme de mecanică mai puţin
evoluate decât ale romanilor.

Revolta evreilor împotriva romanilor, curând după moartea Mântuitorului, a ridicat
cuceritorilor romani o sumedenie de probleme. După ce au pătruns în Ierusalim, ei au avut numeroase hărţuieli cu câteva grupe de patrioţi evrei, dintre care mulţi erau cunoscuţi sub numele de sicari. Conducătorul lor, Eleazar, un bărbat de mare curaj şi un spirit plin de resurse, s-a retras dinaintea romanilor în cetatea Masada, cu o armată de 960 sicari, plus femeile şi copiii acestora, hotărât să reziste până la ultima picătură de sânge.

Generalul roman Flavius Silva avea un număr de oameni de zece ori mai mare decât al lui Eleazar şi îşi putea reînnoi oricând forţele. El îşi dădu seama, din capul locului, că Masada nu putea fi luată cu asalt şi-şi instala tabăra alături, punând să se construiască un fort mai înalt decât zidurile cetăţii. Din vârful acestuia, romanii bombardară fortăreaţa cu bolovani, butuci aprinşi, uleiuri fierbinţi şi diferite alte proiectile ucigătoare, împreună cu o necontenită ploaie de săgeţi.

Josephus face câteva aserţiuni surprinzătoare cu privire la proviziile acestei fortăreţe şi ne spune că aerul era atât de pur, încât alimentele s-ar fi putut păstra aici o sută de ani: “Se depozitase grâu în cantităţi mari şi din acela care ar fi putut dura vreme îndelungată; apoi vinuri şi uleiuri din abundenţă, smochine şi tot felul de fructe; toate acestea le găsi Eleazar acolo, când a intrat împreună cu sicarii săi în fortăreaţă. Fructele erau proaspete şi fragede, cu nimic mai prejos decât cele culese chiar atunci din pomi, deşi trecuseră aproape o sută de ani de la depozitarea lor şi până când cetatea a fost luată de către romani (…) îndelunga lor păstrare s-a datorat înălţimii la care se afla cetatea şi aerului său atât de curat.”

Josephus descrie mai departe, procedeul prin care a fost luată această formidabilă fortăreaţă: “Comandantul roman Silva, după ce a ridicat un zid de jur împrejurul cetăţii răpind astfel asediaţilor orice posibilitate de retragere, a întreprins el însuşi atacul, deşi n-a găsit decât un singur loc prielnic movilei de pământ pe care voia s-o ridice. Îndărătul turnului ce se ridica în dreptul drumului care ducea la palat şi către partea dinspre vest a platoului se afla o proeminenţă stâncoasă foarte largă, dar cu vreo 150 de metri sub partea superioară a Masadei – aceasta se numia Promonioriul Alb. El se sui deci pe stânca aceea şi dădu ordin armatei să care pământ; în scurt timp se ridică o movilă de 200 de cubiţi atât în lăţime cât şi în înălţime. Între altele, romanii aveau un turn de 60 cubiţi acoperit cu plăci de fier, din care aruncau săgeţi şi bolovani şi curând îi siliră pe aceia care luptau pe creasta zidului, să se retragă. În acelaşi timp, Silva dădu ordin să se aducă berbecele cel mare, care cu oarecare greutate făcu o mare spărtură în zid şi sfârşi prin a-l dărâma aproape cu totul.

În ziua când se pregăteau să intre în fortăreaţă, Eleazar ţinu oamenilor săi un discurs rămas celebru şi-i convinse să-şi ia viaţa: “De ce să ne temem de moarte”, le zise el “când odihna pe care o gustăm în somn e atât de dulce? Şi cât de absurd ar fi să preferăm o viaţă de sclavie uneia de eternă libertate?“”

Mai departe Josephus ne spune: “Soţii îşi îmbrăţişară cu dragoste soţiile şi-şi luară copiii în braţe, sărutându-i îndelung, cu lacrimi în ochi. Dar, în acelaşi timp, ei îşi îndepliniră hotărârea, pentru a le cruţa mizeriile pe care ar fi putut să le îndure căzând în mâinile duşmanilor. Apoi, socotind că ar fi fos o crimă faţă de cei ucişi să le mai supravieţuiască o singură clipă, îşi adunară tot avutul la un loc şi dădură foc grămezii; în cele din urmă, se aleseră zece prin tragere la sorţi ca să-i înjunghie pe toţi ceilalţi care se întinseră fiecare lângă soţiile şi copiii lor îmbrăţişându-i, şi aşteptând să primească lovitura liberatoare. Când terminară cu execuţiile, aceşti zece traseră din nou la sorţi pentru alegerea unuia de mâna căruia aveau să piară ultimii nouă, el rămânând să se sinucidă. Ultimul rămas în viaţă mai aruncă o privire asupra masei de cadavre spre a se asigura că nu mai era nimeni care să aibă nevoie de sabia sa, şi, încredinţandu-se că dormeau cu toţii somnul de veci, dădu foc palatului şi apoi îşi înfipse pumnalul în inimă căzând lângă familia sa.”

Astfel pieriră aceşti oameni, cu gândul ca niciunul dintre ei să nu cadă viu în mâinile romanilor. Scăpară totuşi măcelului, cinci copii şi două femei bătrâne – dintre care una era rudă cu Eleazar, superioară celorlalte femei prin înţelepciune şi prudenţă – care intraseră în nişte coridoare subterane spre a aduce apă, şi rămăseseră ascunşi acolo, pe când ceilalţi se înjunghiau. Iar numărul celorlalţi trecea de 960 persoane, fără a mai pune la socoteală femeile şi copiii.

Pătrunzând în Masada, romanii se opriră înmărmuriţi înaintea sângerosului spectacol pe care cetatea îl oferea. Moartea avusese ultimul cuvânt şi se dovedise o putere superioară falnicei Rome. Cuceritorii salutară cu capetele plecate, vitejia sicarilor.