Marea distrugere a Templului Ierusalimului din anul 70 d.Hr.

14.152 vizualizari

Nenumărate reşedinţe şi cetăţi regale, oraşe, palate şi temple, construcţii ale căror fundaţii fuseseră puse în secolul I, al II-lea sau chiar al III-lea î.Hr. au fost smulse de săpăligi şi de spiritul viu al arheologilor, printr-o muncă grea şi competentă, din pulberea trecutului, adesea groasă de câţiva metri. Cetatea şi Templul Ierusalimului, de o importanţă inestimabilă pentru posteritate, s-au sustras cercetărilor; au fost şterse pentru totdeauna de pe faţa acestui pământ. Pentru că au avut, la o viaţă de om distanţă de la răstignirea lui Iisus, în „zilele răzbunării” (Luca 21:22), soarta pe care le-o prezisese Iisus.

Fanatici şi rebeli iudei se ridică împotriva iudeilor

Vechiul Israel, a cărui istorie nu a mai fost cuprinsă în cuvântul şi lucrarea lui Iisus, comunitatea de cult a Ierusalimului, în care Iisus a suferit moartea pe cruce, au fost exterminate într-un infern aproape fără termen de comparaţie în istorie, în Războiul iudaic, din 66 până în 70 d.Hr. Tot mai tare s-au ridicat glasurile împotriva detestatei Rome. În tabăra „zeloţilor”, a „râvnitorilor”, s-au adunat fanatici şi rebeli care cereau fără încetare abolirea guvernării străine; fiecare purta un pumnal ascuns sub veşmânt, iar faptele lor violente provocau nelinişte în ţară. Abuzurile procuratorilor romani înrăutăţeau situaţia şi mai mult: radicalii câştigau tot mai mulţi adepţi.

Ierusalimul cade în mâna rebelilor

Indignarea crescândă se transformă în revoltă în mai 66 d.Hr., când procuratorul Florus solicită 17 talanţi din tezaurul Templului. Trupele de ocupaţie romane sunt date peste cap, Ierusalimul cade în mâinile rebelilor. Ordinul prin care se interzic neîntârziat jertfele zilnice pentru împărat semnifică o declaraţie de război deschisă la adresa puterii Romei. Micul Ierusalim aruncă mănuşa la picioarele uriaşului Imperium Romanum!

Acesta este semnalul pentru întreaga ţară; rebeliunea se aprinde peste tot. Florus nu mai deţine controlul. Guvernatorul provinciei Siria, C. Cestius Gallus, vine cu o legiune şi numeroase trupe auxiliare să deblocheze situaţia; trebuie să se retragă însă, suferind pierderi grele. Rebelii stăpânesc ţara. Având certitudinea că Roma va da contralovitura cu toată forţa, aceştia întăresc în cea mai mare grabă cetăţile, repară vechile ziduri, pun la conducere comandanţi militari. Iosif, cel care mai târziu avea să devină istoricul Flavius Josephus, este numit comandant suprem în Galileea.

Rebelii iudei se înfruntă cu o nouă armată romană

În fruntea trupelor romane împăratul Nero îl numeşte pe comandantul Titus Flavius Vespasianus, cel care se evidenţiase atât de strălucit la cucerirea Britaniei. Acesta, însoţit de fiul său Titus, invadează Galileea prin nord, cu trei legiuni şi numeroase trupe auxiliare. Aşezările de la lacul Ghenizaret, unde cu puţine decenii în urmă Iisus le propovăduia pescarilor, sunt martorele primelor măceluri sângeroase. Până în octombrie 67 d.Hr. ofensiva se întinde în toată Galileea. În mulţimea prizonierilor mărşăluieşte şi Iosif, comandantul suprem. Este pus în lanţuri şi, chemat de Vespasian la cartierul general, asistă de acum la Războiul iudaic din tabăra adversarului. 6 000 de evrei pleacă la săparea canalului din Corint, ca sclavi.

Sinuciderea lui Nero face ca noul comandant al armatelor din Iudeea să fie fiul lui Vepsanian, Titus

În primăvara următoare supunerea rebelilor din Iudeea continuă. În toiul luptelor se primeşte o veste care în primul moment opreşte campania – Nero s-a sinucis. La Roma izbucneşte războiul civil. Vespasian urmăreşte evoluţia lucrurilor. Unul după altul trei împăraţi lipsiţi de importanţă îşi pierd domnia şi viaţa. În sfârşit, legiunile din est acţionează; la un an după moartea lui Nero, în Egipt, în Siria, în Palestina, peste tot în Orient răsună „Vivat Caesar!” Vespasian devine stăpân peste Imperiul Roman. Din Cezareea, de pe coasta Palestinei, pleacă neîntârziat la Roma, lăsând ultimul act al Războiului iudaic în seama fiului său, Titus.

Asediul Ierusalimul

Cu puţin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se află în faţa Ierusalimului, cu o forţă militară uriaşă. Pe toate străzile şi pe toate drumurile se rostogolesc spre oraş coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicând. Se apropie legiunile V, X, XII şi XV, însoţite de cavalerie, trupe de geniu şi alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni! În Oraşul Sfânt e forfotă; pelerinii au venit din toate colţurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloţilor şi tabăra moderaţilor se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămân morţi şi răniţi.

Între timp, în împrejurimi romanii se instalează în taberele lor. Unui îndemn la predare i se răspunde cu râsete zeflemitoare. Titus dă ordinul de atac. Artileria omană, „scorpiones”, tunurile cu tragere rapidă, şi „ballistae”, catapultele de pietre, îşi reglează tragerea. Fiecare dintre aceste mijloace grele de luptă aruncă pietre de 100 de kilograme la o distanţă de 185 de metri! În partea de nord, geniştii se ocupă de călcâiul lui Ahile al cetăţii. La sud, est şi vest zidurile de apărare sunt protejate de versanţii abrupţi ai văii. În schimb, partea de nord este neobişnuit de întărită prin trei ziduri uriaşe. Berbecii şi spărgătoarele de zid îşi încep cu vuiet şi bubuituri opera de distrugere a fundaţiilor. Abia când proiectilele grele de piatră cad neîntrerupt asupra oraşului, când zi şi noapte răsună zgomotul înfundat al spărgătoarelor de zid, în cetate se pune capăt conflictului dintre fraţi. Rivalii fac pace.

Nordul Ierusalimul se află din nou în mâinile romanilor

La începutul lui mai, după două săptămâni, maşinăriile de asediu au făcut în zidul cel mai nordic o breşă hidoasă. După alte cinci zile romanii pătrund şi prin al doilea zid. Un contraatac hotărât îi face pe asediaţi din nou stăpâni pe zid. Durează mai multe zile până când romanii îl pot cuceri din nou. Astfel suburbia nordică se află în mâinile romanilor.
Convins că, dată fiind situaţia, Ierusalimul se va preda, Titus opreşte atacul. Spectacolul grandios al unei mari parade a forţelor sale militare chiar sub ochii asediaţilor este menit să îi trezească la realitate.

Romanii îşi dezbracă tunicile de război, îşi lustruiesc uniformele de paradă. Legionarii îşi pun armurile, cămăşile de zale, coifurile. Cavaleria îşi împodobeşte caii cu cioltarele bogat ornamentate şi, sub sunetele luminoase ale trompetelor, zeci de mii de războinici defilează prin faţa lui Titus şi îşi primesc solda şi hrană din belşug în faţa asediaţilor. Timp de patru zile răsună de dimineaţa până la apusul soarelui paşii de marş ai coloanelor romane obişnuite cu victoria.

Frontul războiului se apropie de Templul Ierusalimului

Zadarnic. Strânşi unul în altul, oamenii de pe bătrânul zid, de pe partea de nord a Templului, de pe fiecare acoperiş respiră neabătut ostilitate. Demonstraţie inutilă – asediaţii nu se gândesc să se predea. Lupta reîncepe dinspre cel de-al doilea zid, se izbeşte de cetăţuia Antonia. Pe străzile suburbiei frontul se apropie de zona Templului şi de Oraşul de Sus. Geniştii construiesc căi de atac, trupele auxiliare aduc de prin împrejurimi, de aproape şi de departe, copaci pentru ele. Romanii recurg la toate tehnicile de asediu probate. Lucrările pregătitoare sunt mereu deranjate de neîntreruptele încercări ale asediaţilor de a le perturba. În afara unor ieşiri violente sunt mistuiţi de flăcări şi berbecii de lemn abia terminaţi. La lăsarea întunericului, în jurul taberei romane încep să mişune făpturi care vin târâş din ascunzători, ganguri subterane şi de peste ziduri.

Ierusalimul se împânzeşte de crucificaţi

Titus ordonă represalii împotriva acelor creaturi fantomatice pe jumătate flămânzite şi împotriva transfugilor. Cine este prins afară – transfug, vagabond, căutător de hrană – va fi crucificat. Cinci sute de oameni bat mercenarii în cuie zi de zi pe bârne, în imediata apropiere a cetăţii. Treptat, în jurul versanţilor colinei creşte o întreagă pădure de cruci, până când lipsa lemnului face să se oprească înfricoşătoarea activitate. Copac după copac a căzut pradă crucilor, rampelor de asediu, scărilor de atac şi focurilor de tabără. Romanii au intrat într-un peisaj înfloritor. Acum au dispărut viile, câmpurile cu legume, bogăţia de smochini şi măslini; nici măcar Muntele Măslinilor nu mai dăruieşte umbră. Deasupra peisajului dezolant de sterp domneşte un miros insuportabil. Aruncate peste parapet de cei asediaţi, în fîţa zidurilor se înalţă în grămezi miile de trupuri ale celor morţi de foame şi ale războinicilor-căzuţi.

Titus izolează de tot Ierusalimul…Foametea cumplită cuprinde oraşul

Pentru a izola oraşul ermetic, Titus porunceşte construirea unei „circumvallatio”. Din pământ se construieşte, zi şi noapte, un zid uriaş, înalt, care coteşte amplu în jurai Ierusalimului, întărit prin treisprezece construcţii fortificate, păzit de un lanţ dens de santinele. Dacă până acum, în timpul nopţii şi pe căi ascunse, prin tuneluri sau şanţuri s-au mai putut căra provizii şi alimente în oraş, acum „circumvallatio” întrerupe şi această ultimă şi sărăcăcioasă aprovizionare.
Fantoma foamei ţine în gheare oraşul suprapopulat de pelerini, moartea seceră o recoltă înfricoşătoare. Pofta de ceva comestibil, indiferent ce, nu mai este inhibată de nimic, ucide orice sentiment omenesc.

Mulţi fug, la adăpostul întunericului, de foametea aducătoare de moarte şi aleargă în braţele unei sorţi la fel de orible. Printre trupele auxiliare ale romanilor se răspândise vestea că fugarii din cetate ar avea mereu asupra lor aur şi nestemate, pe care, înghiţindu-le, sperau să le scape de mâini străine. Dacă aceia, care nu bănuiau nimic, erau prinşi, erau ucişi, iar rapacitatea le despica pântecele. În felul acesta şi-au pierdut viaţa într-o singură noapte două mii de oameni. Titus turbează; fără milă porunceşte cavaleriei să decimeze trupele auxiliare şi instituie pedeapsa cu moartea pentru această fărădelege. Dar asta nu ajută prea mult, măcelul continuă pe ascuns.

Cetăţuia în care Iisus şi-a primit sentinţa de condamnare la moarte a fost dărâmată

La începutul lui iulie soldaţii săi iau cu asalt Antonia. Cetăţuia, pe al cărei „loc pardosit cu pietre” Iisus din Nazaret şi-a primit sentinţa de condamnare la moarte, este dărâmată până la temelii. Zidurile ei se ridicau lângă valul nordic de apărare al Templului.

Rebelii refuză predarea Templului Ierusalimului

Acum e rândul complexului templier, această construcţie imensă, cea mai bine întărită, cu galerii, balustrade şi atrii. Comandantul suprem ţine o consfătuire cu ofiţerii. Mulţi pledează pentru tratarea Templului ca cetate. Titus se împotriveşte. El vrea, pe cât posibil, să cruţe renumitul sanctuar, cunoscut în tot Imperium Romanum. Prin intermediul solilor îndeamnă încă o dată la predarea fără luptă. Din nou primeşte un refuz ca răspuns. Abia acum Titus porneşte acţiunile de luptă împotriva zonei sacre.

Începe asediul Templului…

O grindină de proiectile grele de piatră şi o ploaie neîntreruptă de săgeţi cad peste curţi. Iudeii luptă ca posedaţi şi nu dau înapoi. Au încredere că în ultima clipă Iahve le va veni în ajutor şi îşi va proteja sanctuarul. Nu numai o dată legionarii ajung pe zid, căţărându-se pe scările de atac. Sunt împinşi înapoi de fiecare dată. Spărgătoarele de zid şi berbecii n-au nicio putere în faţa acestor ziduri. Este imposibil să dărâmi aceste blocuri uriaşe de piatră puse unul peste altul în vremea lui Irod. Titus, ca să forţeze intrarea, ordonă să se pună foc porţilor de lemn ale Templului.
Abia au ars acestea, când dă ordin să se stingă focul şi să se pregătească o cale de acces pentru legionari. Ordinul de zi pentru atac este: „Cruţarea sanctuarului”. Însă în timpul nopţii focul şi-a croit drum până la portic, iar romanii au de lucru până peste cap pentru a stinge focul.

Asediaţii au folosit acest moment favorabil pentru o acţiune violentă. Într-un masacru necruţător legionarii îi împing înapoi pe evrei, se iau după ei, îi urmăresc prin atrii. Într-un tumult sălbatic luptătorii roiesc în jurul sanctuarului. Agitat şi surescitat „unul dintre soldaţi, fără să aştepte un ordin şi fără să se îngrozească de aceasta sau, mai degrabă, ca împins de un demon, a luat una dintre făcliile aprinse şi, ridicat de unul dintre camarazii săi, a aruncat focul prin Fereastra de Aur, care ducea în încăperile de lângă Sfânta Sfintelor.”

Incendiul cuprinde Templul Ierusalimului

Odăile sunt îmbrăcate cu lemnărie veche şi conţin, pe lângă materiale uşor inflamabile pentru jertfe, vase cu ulei sfinţit. Focul torţelor găseşte imediat hrană din belşug. Titus vede flăcările şi încearcă să oprească răspândirea focului.
„Atunci Cezar a dat ordin să se stingă focul, strigând cu glas tare la soldaţii care erau în luptă şi făcându-le un semn cu mâna dreaptă. Dar aceştia nu au auzit ce a spus, deşi a strigat atât de tare… Şi pentru că Cezar nu mai era în stare acum să stăvilească furia entuziastă a soldaţilor, iar focurile înaintau din ce în ce mai mult, s-a dus în încăperea Sfântă a Templului, împreună cu comandanţii săi, şi a văzut-o cu tot ce era în ea… Dar deoarece flăcările încă nu ajunseseră la încăperile interioare, ci devorau încă încăperile din jurul casei sfinte, iar Titus a presupus, ceea ce era într-adevăr aşa, că însăşi clădirea ar mai putea fi salvată, a dat fuga şi s-a străduit să-i convingă pe soldaţi să stingă focul, şi i-a dat lui Liberalius, centurionului, poruncă şi unuia dintre gărzile sale de corp, să-i bată cu beţe pe soldaţii care se opun şi să le arate care le e locul. Dar pe cât era de mare entuziasmul lor pentru Cezar şi teama de ceea ce el le interzisese, pe atât de mare era şi ura lor împotriva evreilor şi pasiunea de a lupta cu ei.

În plus, pe mulţi îi împingea înainte speranţa unui jaf. Aveau impresia că toate aceste încăperi erau pline de aur înăuntru, şi vedeau că totul în jurul lor era din aur pur… Şi astfel a ars casa sfântă până la temelii fără acordul lui Cezar.”

Ultimile rezistenţe ale rebelilor sunt înfrânte

În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani şi-au înălţat drapelele în zona sacră a evreilor şi au adus jertfe în faţa lor. Deşi jumătate de Ierusalim se află în mâinile duşmanului, deşi – asemenea unor semne prevestitoare de rău -din Templul arzând se ridică sumbre coloane de fum, zeloţii nu se predau. Ioan din Ghisala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului în Oraşul de Sus de pe colina vestică. Alţii se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniştii, artileria, maşinăriile-berbece, toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sunt trecute şi aceste ziduri, cucerite ultimele bastioane; rezistenţa este înfrântă definitiv.

Sute de mii de morţi

Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de mari. În timpul asediului s-au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600 000 de oameni. Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti şi crucificaţii şi spintecaţii, 97.000 şi adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într-un interval de trei luni 115.800 de cadavre.

O colonie romană şi monumentul lui Jupiter – deasupra Templului Ierusalimului

Deasupra ruinelor, pustiului şi deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridică o nouă colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliştea unei colonii străine pe pământul sacru al culturii iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă. Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este trimis în Iudeea şi zdrobeşte şi ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a-şi recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi şi un teatru mare. Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalţă în toată splendoarea, parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiţiei creştine, s-a aflat mormântul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcând terasele în trepte, la sanctuarul zeiţei păgâne Venus!