Orgoni Crystal

El Dorado, oraşul de aur, sau o călătorie în căutarea unui Sfânt Graal


 

Un oraş al comorilor de nedescris, îngropate adânc în inima pădurii amazoniene, un rege mexican sau un Om de Aur, acoperii din cap până în picioare cu pudră de aur, o idee, o călătorie în căutarea unui Sfânt Graal aflat mereu cu un pas înaintea căutătorului, un distrugător de vieţi şi un dătător de vise. El Dorado a reprezentat şi încă mai reprezintă toate aceste lucruri.

În secolul al XVI-lea, conchistadorii spanioli au pornit în călătorii periculoase, cu speranţa că vor zări miticul oraş de aur, iar exploratorul englez Sir Walter Raleigh a scris în 1596 că ştie locaţia exactă. Nici măcar exploratorii secolului XXI nu au renunţat la speranţa de a găsi locul El Dorado, poate în jungla densă din Peru sau pe fundul vreunui lac misterios din Columbia. Să fie toate aceste eforturi în van? Oare există vreun El Dorado care poate fi găsit sau acest oraş există doar în mitologia popoarelor americane din Columbia ?

Ceremonia regelui mort acoperit cu aur

Legenda Omului de Aur (El Dorado în limba spaniolă) era bine cunoscută în Columbia şi Peru atunci când spaniolii au sosit aici, la începutul secolului al XVI-lea. Unii cercetători sunt de părere că legenda are la bază o ceremonie a unui trib izolat, Muisca, o comunitate foate dezvoltată de lucrători în aur care trăiau la o altitudine de aproximativ 2 500 m, în Munţii Anzi.

Se pare că ceremonia (pentru numirea unui nou rege sau unui preot-şef) avea loc la Lacul Guatavita, la nord de actuala Bogota. La începutul ritualului, noul conducător aducea ofrande zeului lacului, după care tribul construia o plută din papură şi o umplea cu tămâie şi parfumuri. Trupul gol al noului rege era apoi acoperit cu răşină, peste care se presăra praf de aur. Când regele era pregătit, tribul îl aşeza pe plută, alături de o grămadă de aur şi smaralde şi patru căpetenii adjuncte, care aduceau coroane din aur, pandantive, cercei şi alte obiecte preţioase. în acompaniamentul muzicii trompetelor şi fluierelor, pluta părăsea malul şi pornea spre mijlocul lacului. Când ambarcaţiunea ajungea în centru, se aşternea tăcerea, iar regele şi adjuncţii săi aruncau bogăţiile în apă, drept ofrande. Noul conducător era acum recunoscut ca stăpân şi rege.

John Hemming notează în cartea sa, The Search for El Dorado, că “secolul al XVII-lea era un lucru obişnuit printre triburile de pe râul Orinoco din Venezuela ca oamenii să-şi ungă trupurile cu un ulei special în loc de îmbrăcăminte şi pentru a se proteja de ţânţari, în anumite zile de sărbătoare, oamenii acopereau uleiul cu diferite desene multicolore. Chiar şi astăzi, cei din triburile amazoniene îşi pictează trupurile cu vopsele vegetale. Dacă ar fi existat o abundenţă de aur, atunci cu siguranţă că era folosită pentru decorarea trupului. Poate că, până la urmă, a existat ceva adevăr în legenda Omului de Aur, dar să fie oare aceasta originea poveştii despre El Dorado?”

Incaşii rebeli şi tezaurul lor de aur

Există totuşi alte elemente legate de începuturile El Dorado. Un alt zvon care circula printre spanioli în vremea cuceririlor era că un grup rebel de războinici incaşi reuşiseră să scape de conchistadori şi să se refugieze în munţii din Venezuela. Se spune că rebelii luaseră cu ei cantităţi uriaşe de aur şi pietre preţioase şi puseseră bazele unui nou imperiu secret. Există, de asemenea, diverse poveşti spuse de indienii luaţi prizonieri, despre un ţinut bogat aflat dincolo de munţi, la est de Quito, capitala modernă a Ecuadorului, unde oamenii se plimbau acoperiţi în ornamente de aur.

Într-o scrisoare trimisă în 1542 regelui Spaniei, Carol al V-lea, conchistadorul Gonzalo Pizarro face referire la acest tărâm bogat numindu-l Lacul El Dorado, probabil o trimitere la ceremoniile Omului de Aur ale tribului Muisca. Pizarro a fost unul dintre invadatorii spanioli care au organizat expediţii în căutarea fabulosului oraş pierdut.

Gonzalo Pizarro

Gonzalo Pizarro

“Expediţia scorţişoarei” către El Dorado

Un alt element din povestea El Dorado îl reprezintă interesul pe care spaniolii îl aveau pentru scorţişoara folosită de incaşi. În Europa, condimentele erau foarte preţuite ca metodă de conservare a hranei (înainte de a descoperi metoda de refrigerare) şi se puteau scoate profituri uriaşe din vânzarea acestor bunuri.

Conchistadorii au aflat de la localnici că acest condiment îşi avea originea în triburile aşezate la est de Quito. În februarie 1541, o expediţie condusă de Gonzalo Pizarro, avându-l pe Francisco de Orellana drept locotenent şi cuprinzând 220 de aventurieri spanioli şi 4 000 de indieni din munţi, care serveau drept călăuze, a plecat din Quito în căutarea scorţişoarei şi a legendarului El Dorado. În timpul obsedantei sale căutări pentru aceste bunuri valoroase, Pizarro a torturat adesea cu cruzime indienii, până când aceştia îi spuneau ce voia despre existenţa aurului ascuns şi despre arborii de scorţişoară. Expediţia a urmat cursul râurilor Coca şi Napo, dar, curând, oamenii au rămas fără provizii. Astfel, mai bine de jumătate dintre spanioli şi 3 000 de indieni au murit.

În februarie 1542, expediţia s-a împărţit în două. Francesco de Orellana a pornit în jos de-a lungul râului Napo, iar Pizarro a hotărât să se întoarcă la Quito. Din Napo, Orellana şi oamenii săi şi-au găsit, în cele din urmă, drumul spre Amazon şi au navigat pe toată lungimea acestuia până la Oceanul Atlantic, ceea ce a reprezentat o mare realizare. Dar nu au găsit El Dorado.

O altă expediţie în căutarea lui El Dorado

Acest lucru nu i-a descurajat însă pe spanioli. Mânaţi de dorinţa de a găsi aur şi condimente, mai mulţi aventurieri au petrecut o mare parte a secolului al XVI-lea în căutarea vastei comori despre care credeau că se ascunde în unele locaţii secrete din junglă sau munţi, în Ecuador sau Columbia. În 1568, bogatul explorator şi conchistador Gonzalo Jimenez de Quesada a primit de la regele Filip însărcinarea de a explora sudul Llanos, o vastă întindere de vegetaţie tropicală, situată în Columbia. În decembrie 1569, expediţia, care a inclus 300 de spanioli şi 1 500 de indieni, a pornit din capitala columbiană Bogota, în căutarea El Dorado. Dar expediţia, confruntată cu mediul dur, cu multitudinea de ţânţari din mlaştini şi pustiul câmpiilor aride, s-a încheiat dezastruos. Trei ani mai târziu, Quesada a revenit la Bogota, însoţit de doar 64 de spanioli şi patru indieni.

Şi englezii au căutat El Dorado

Mitul originar al ceremoniei Muisca de la Lacul Guatavita, combinat cu cel al Lacului El Dorado al lui Gonzalo Pizarro, a convins mulţi exploratori că oraşul pierdut ar putea fi localizat lângă un lac. Exploratorul şi curteanul englez Sir Walter Raleigh a pornit într-o nouă căutare a El Dorado în 1595, într-o încercare de a reintra în graţiile reginei Elizabeta I. Expediţia lui a parcurs râul Orinoco vreme de mai multe săptămâni, fără a descoperi însă ceva. Totuşi, în cartea sa The Discovery of the Large, Rich and Beautiful Empire of Guyana with a Relation to the Great and Golden City of Manoa, Raleigh susţinea că El Dorado era un oraş de pe Lacul Parima, pe Orinoco, în Guyana (Venezuela de astăzi). Harta lui Raleigh care înfăţişează oraşul de pe lac a fost atât de convingătoare, încât miticul lac Parima a fost marcat pe hărţile Americii de Sud în următorii 150 de ani.

Abia la începutul secolului al XIX-lea, odată cu naturalistul şi exploratorul german Alexander von Humboldt, s-a dovedit că nici lacul şi nici oraşul nu au existat vreodată. Deşi Lacul Parima a fost în întregime mitic, nu a existat niciun dubiu cu privire la existenţa Lacului Guatavita. Probabil că aceasta a fost, până la urmă, locaţia El Dorado.

Drenarea unui lac pentru descoperirea tezaurului de aur

De îndată ce conchistadorii spanioli au aflat că Muisca adăposteau obiecte preţioase, aruncate în Lacul Guatavita drept ofrande, au organizat secarea lacului. Bogatul negustor Antonio de Sepulveda a folosit mâna de lucru a indienilor pentru a crea un şanţ prin care să sece lacul în 1562, dar nu a reuşit decât să-i scadă puţin nivelul. Totuşi, Sepulveda a găsit mai multe discuri de aur şi smaralde în noroiul de la malul lacului. Cu toate acestea, întreaga pradă rezultată în urma drenării a valorat doar „232 pesos şi 10 grame de aur bun”.

O altă încercare de secare a lacului a fost efectuată în 1823 de Don „Pepe” Paris, un cetăţean de vază din Bogota, care însă nu a găsit artefacte preţioase din aur. Proiectele ulterioare de drenaj, de la începutul până la mijlocul secolului XX, au scos la iveală puţine obiecte de interes, nimic din ceea ce ar fi fost de aşteptat de la grămezile de aur care se presupune că au fost aruncate în lacul sacru. Într-un final, în 1965, Guvernul columbian a pus capăt acestor eforturi, care aduseseră deja daune vizibile, punând Lacul Guatavita sub protecţie naţională.

Pluta de aur

În 1969, modelul din aur al unei plute a fost descoperit de doi muncitori de la o fermă într-o peşteră de lângă oraşul Pasca, aproape de Bogota. Obiectul, deosebit de detaliat, având o lungime de 2,6 m, conţine o figură regală, aşezată deasupra a zece servitori, cu toţii având podoabe capilare elaborate. Mulţi au confirmat existenţa ritului Muisca la Lacul Guatavita. De fapt, o plută asemănătoare a fost descoperită pe malul Lacului Siecha, la sud de satul Guatavita, în timpul încercării de drenaj din 1856. Această plută din aur a intrat în posesia unui anumit Salomon Koppel, care a vândut-o Muzeului Imperial din Berlin, de unde a dispărut după Primul Război Mondial.

Aceste plute sunt, în mod clar, dovezi ale ceremoniilor care aveau loc pe un lac, deşi cultura Muisca nu venera doar apa, ci şi munţii, stelele, planetele şi strămoşii. Mai important, aurul nu era produs în acest trib, ci obţinut în urma schimburilor de mărfuri cu alte triburi, în consecinţă, obiectele lor din aur sunt mici şi foarte subţiri, precum această plută care a supravieţuit. Este greu de crezut că Muisca ar fi posedat destul aur cât să-şi acopere conducătorul în pulbere de aur sau să arunce cantităţi însemnate din acest metal în lac, în timpul ceremoniei la care face referire mitul.

Încă nu se renunţă la căutarea lui El Dorado

Cu toate acestea, exploratorii moderni continuă să fie fascinaţi de posibilitatea localizării El Dorado. În 2000, exploratorul american Gene Savoy a anunţat că a descoperit oraşul precolumbian pierdut Cajamarquilla în adâncurile pădurii virgine din estul Perii. Unii membri ai echipei sale au susţinut că situl, care include temple şi morminte, ar putea reprezenta rămăşiţele legendarului El Dorado. Un jurnalist şi explorator de origine polono-italiană, Jacek Palkiewicz, nu a fost atât de reticent când, în 2002, a anunţat că expediţia sa a localizat El Dorado dincolo de un lac aflat pe un platou de lângă Parcul Naţional Manu, în sud-estul oraşului Lima din Peru. Din câte se pare, în ambele cazuri, investigaţiile continuă.

În ciuda a peste 450 de ani de cercetări, descoperirea fabuloasei averi din El Dorado nu pare să fie mai aproape decât era pentru spanioli, la mijlocul secolului al XVI-lea. Însuşi termenul a devenit o metaforă pentru căutarea bogăţiei, mereu intangibilă. Fără îndoială că există oraşe prehispanice care aşteaptă să fie descoperite în vasta pădure amazoniană, dar El Dorado, fie el Omul de Aur sau Oraşul de Aur, există doar în mintea oamenilor obsedaţi de găsirea celei mai rapide modalităţi de îmbogăţire.

Comentariile la acest articol se pot face doar pe forum AICI: http://forum.lovendal.net/istorie-politica-si-conspiratii/el-dorado-orasul-de-aur-sau-o-calatorie-in-cautarea-unui-sfant-graal/

Aceste plute sunt, în mod clar, dovezi ale ceremoniilor care aveau loc pe un lac, deşi cultura Muisca nu venera doar apa, ci şi munţii, stelele, planetele şi strămoşii. Mai important, aurul nu era produs în acest trib, ci obţinut în urma schimburilor de mărfuri cu alte triburi, în consecinţă, obiectele lor din aur sunt mici şi foarte subţiri, precum această plută care a supravieţuit. Este greu de crezut că Muisca ar fi posedat destul aur cât să-şi acopere conducătorul în pulbere de aur sau să arunce cantităţi însemnate din acest metal în lac, în timpul ceremoniei la care face referire mitul.
Cu toate acestea, exploratorii moderni continuă să fie fascinaţi de posibilitatea localizării El Dorado. în 2000, exploratorul american Gene Savoy a anunţat că a descoperit oraşul precolumbian pierdut Cajamarquilla în adâncurile pădurii virgine din estul Perii. Unii membri ai echipei sale au susţinut că situl, care include temple şi morminte, ar putea reprezenta rămăşiţele legendarului El Dorado. Un jurnalist şi explorator de origine polono-italiană, Jacek Palkiewicz, nu a fost atât de reticent când, în 2002, a anunţat că expediţia sa a localizat El Dorado dincolo de un lac aflat pe un platou de lângă Parcul Naţional Mânu, în sud-estul oraşului Lima din Perii. Din câte se pare, în ambele cazuri, investigaţiile continuă.
în ciuda a peste 450 de ani de cercetări, descoperirea fabuloasei averi din El Dorado nu pare să fie mai aproape decât era pentru spanioli, la mijlocul secolului al XVI-lea. însuşi termenul a devenit o metaforă pentru căutarea bogăţiei, mereu intangibilă. Fără îndoială că există oraşe prehispanice care aşteaptă să fie descoperite în vasta pădure amazoniană, dar El Dorado, fie el Omul de Aur sau Oraşul de Aur, există doar în mintea oamenilor obsedaţi de găsirea celei mai rapide modalităţi de îmbogăţire.

 

 
Orgoni Crystal

 

Articole inrudite


 
loading...