De ce creştinismul a ascuns doctrina reîncarnării? Care au fost interesele ascunse ale Bisericii?

884 vizualizari

Se ştie că nu crede oficial în reîncarnare. Dar oare aşa a fost de la început sau reîncarnarea a fost ştearsă din textele biblice? Se ştie că Evangheliile au suferit o serie de modificări şi au mai fost scoase de-a lungul timpului. Şi este posibil ca anumite pasaje să fi scăpat cenzorilor!

De exemplu, capitolul IX din loan, episodul cu orbul din naștere. Discipolii îl întreabă pe lisus: “Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” întrebarea discipolilor arată că ei credeau că te poți renaște infirm pentru păcatele comise anterior. Copilul s-a născut astfel, nu pentru că ar fi păcătuit în viața aceasta. Răspunsul lui lisus, în textul original, era în mod sigur comprehensibil. Acum nu mai este în textul care ne-a parvenit: “Nici el, n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” – ceea ce nu răspunde întrebării puse de discipolii săi.

Mai este și povestea cu întoarcerea lui llie, care apare în mai multe pasaje din Evanghelie. În Matei (capitolul XVII), discipolii pun această întrebare lui lisus: “Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi llie?” Iar Christos răspunde: “llie într-adevăr va veni și va așeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că llie a și venit dar ei nu l-au cunoscut’”. Textul de aici implică absolut faptul că discipolii crezuseră în întoarcerea fizică a unor personaje, deci în reîncarnare.

Evangheliile recunoscute oficial astăzi nu sunt decât o selecție din toate cele care fuseseră scrise, reflectând diversele fațete ale învățăturii lui lisus. Au fost regăsite în Egipt, la Nag Hammadi, manuscrisele creștinilor gnostici. Doctrina gnosticilor susținea reîncarnarea. Gnosticii râdeau de naivitatea creștinilor romani care credeau că prin câteva ore de martiriu își vor asigura un loc veșnic de-a dreapta Atotputernicului! Ei, în schimb, știau că perfecțiunea se obție abia după mai multe vieți de purificare… Și după mai multe martirii!

Placa turnantă fatală pentru reîncarnare este secolul al Vl-lea d.Hr.; în vremea aceea, Biserica, aliata statului, a pierdut în sanctitate ceea ce a câștigat în putere politică. Împărăteasa Teodora a vrut să fie divinizată după moarte, ca vechii împărați romani. Un lucru o neliniștea: învățăturile lui Origene, marele specialist creștin al reîncarnării. După el, cei care și-au asasinat aproapele vor trebui să se reîncarneze pentru a-și plăti crimele. Or Teodora are mâinile pătate de sânge; Origene este oaia sa neagră! (din fericire pentru el, a murit de mult timp, în anul 254).

Împăratul lustinian, soțul Teodorei, convoacă deci în anul 553 al doilea consiliu al Constantinopolului – pentru a condamna o serie de idei provenite de la Origene. Papa și episcopii, morți de frică, semnează și votează tot ce li se cere: teribilul cuplu imperial asasinase deja cel puțin doi papi și câțiva episcopi… Fără a mai pune la socoteală ecleziaștii mărunți!

Dar aceste decrete, promulgate sub presiune, sunt nule din punct de vedere canonic. În plus, trebuie să remarcăm că acest consiliu – nu mai mult decât oricare altul – n-a condamnat reîncarnarea în sine. Au fost condamnate în anul 553 numai “referirile” la reîncarnare. Acest succes politic imperial a avut drept consecință o revizuire „la sânge” a Evangheliilor din care a fost ștearsă orice mențiune a reîncarnării. Și iată de ce a dispărut ea din catehismele noastre după secolul al Vl-lea!