Cum un doctor celebru, Mesmer, a vindecat o mulţime de pacienţi cu ajutorul magnetismului! Noi toţi avem magnetism, şi astfel ne-am putea vindeca chiar şi singuri!

Franz Anton Mesmer, un celebru medic german şi autorul teoriei „magnetismului animal” s-a născut în 1734 la Iznang, pe malul lacului Constanţa. După ce a absolvit Şcoala de medicină din Viena, în 1766, şi-a susţinut teza de licenţă despre influenţa planetelor asupra corpului uman, după legile atracţiei universale. El afirma că în special Soarele şi Luna exercită o acţiune directă şi continuă asupra sistemului nervos cu ajutorul unui fluid care se insinuează în substanţa nervilor. Individul supus acestei acţiuni suferă efecte alternative de in-tensiune (tensiunea internă aflată la momentul de intensitate) şi de remisiune, comparabilă cu fluxul şi refluxul mareelor. Mesmer atribuia ciclul menstrual al femeilor şi periodicitatea anumitor boli cronice acestui magnetism planetar.

Practicând ca medic, el a început vindecarea cu ajutorul magneţilor. Astfel, în 1774, pe domnişoara Osterlin, bolnavă de o „maladie convusivă” cu delir, vomismente şi sincope, a tratat-o folosind un magnet, utilizat pe atunci de medici pentru a calma durerile de dinţi şi de stomac şi de care un iezuit din Viena, părintele Hell, se folosea pentru a vindeca
bolile de nervi. La 28 iulie 1774, aplicînd trei magneţi de o formă specială pe picioarele drei Osterlin, Mesmer a constatat o netă ameliorare a stării ei; dar a mai remarcat că această ameliorare se datora mai puţin magneţilor, cît unei forţe mai puternice al cărei agent era chiar el. Din acest moment datează descoperirea magnetismului animal, superior magnetismului mineral, pe care a expus-o într-o revistă medicală în ianuarie 1775. Teoria lui era următoarea: „în corpul omenesc se manifestă cu precădere proprietăţi analoage cu cele ale magnetului; se disting poli la fel de diferiţi şi opuşi care pot fi schimbaţi, distruşi şi întăriţi”.

Mesmer s-a lovit de incredulitatea generală; a cerut în zadar baronului de Storck, preşedintele Facultăţii de medicină din Viena, să convoace o comisie de medici care să-i examineze lucrările; s-a adresat Academiei din Berlin care i-a răspuns că bate cîmpii; a străbătut Bavaria, Suabia, Elveţia în căutare de savanţi pe care săi convingă. A făcut atunci cîteva vindecări în public. O protejată a împărătesei, dra Paradis, în vîrstă de optsprezece ani, era oarbă din copilărie: „Avea ochii bulbucaţi, ieşiţi din orbite şi convulsivi. Mai mult, suferea de o melancolie, însoţită de obstrucţia splinei şi a ficatului, ceea ce-i dădea adesea accese de delir şi furie care te făceau să crezi că era complet nebună.” Utilizînd numai magnetismul său personal, Mesmer a redat vederea fetei, pe care un oculist o declarase atinsă de o boală incurabilă şi pe care Storck o îngrijise zece ani fără succes.

Deoarece toţi medicii din Viena şi din împrejurimi se uniseră împotriva lui, Mesmer a plecat la Paris, în februarie 1778, şi şi-a prezentat teoria la Academia de ştiinţe; acolo a fost primită cu răceală, ca şi la Societatea regală de medicină. A petrecut patru luni la Creteil cu bolnavi aflaţi în tratament, propunînd savanţilor să vină şi să-i constate rezultatele: nimeni nu s-a deranjat. S-a instalat atunci într-un imobil din piaţa Vendome unde a dat consultaţii; a publicat, în 1779, „Memoire sur la decouverte du magnetisme animal”. Singurul său susţinător a fost medicul contelui d’Artois, Eslon, dar şi acesta, după ce apărase ideile lui Mesmer, în septembrie 1780,- în faţa colegilor de la Facultatea de medicină, a fost imediat radiat de pe lista medicilor.

Totuşi, Mesmer nu era un şarlatan; omul acesta, foarte bogat, nu o făcea pentru bani, ci pentru a-şi demonstra teoria care stabilea o identitate între om şi un magnet viu.  Sistemul lui Mesmer era extrem de simplu. Concepţia sa despre patogenie se rezuma astfel: „Nu există decât o boală şi un remediu. Perfecta armonie a tuturor organelor noastre şi a funcţiunilor lor constituie sănătatea. Boala nu este decât dereglarea acestei armonii.” Terapeutica magnetică, sortită să refacă armonia tulburată, caută să provoace în bolnav o criză: „O boală nu poate fi vindecată fără criză; criza este un efort al naturii împotriva bolii… Când natura este incapabilă să provoace crize, ea este ajutată de magnetism care, pus în mişcare prin mijloacele indicate, operează împreună cu ea revoluţia dorită. Criza este salutară când, după ce a trecut prin ea, bolnavul simte o îmbunătăţire şi o uşurare evidente şi mai ales cînd este urmată de evacuări binefăcătoare.”

Iată cum făcea Mesmer o consultaţie. Se aşeza în faţa bolnavului, îşi punea mâinile pe umerii lui şi le cobora de-a lungul braţelor până la vârful degetelor, ţinându-i apoi o clipă degetele mari; repeta acest lucru de două sau trei ori, după care îi făcea „pase longitudinale” de la cap până la picioare. Toate acestea cu scopul de a pune în armonie curentele care intrau şi cele care ieşeau, ale vindecătorului, şi ale pacientului. Apoi, Mesmer căuta locul şi cauza bolii, palpând regiunea abdominală căci credea: „Sediul celor mai multe boli se află de obicei în viscerele din abdomen: stomac, splină, ficat, epiplon, mezenter, rinichi iar la femeie în uter şi anexele lui.” Mesmer palpa corpul cu degetul mare şi arătătorul sau cu palma mâinii, sau cu două degete unite, sau cu cele cinci degete îndoite descriind o linie pe partea care urma să fie palpată şi urmând direcţia nervilor. Sonda plexul ca să provoace o reacţie ce putea săi indice locul precis al răului. Pentru „pasele longitudinale” se folosea de un beţişor din sticlă sau din oţel având unul din vîrfuri retezat.

De cum stabilea diagnosticul, Mesmer palpa fără încetare zona reperată provocând astfel în această zonă dureri simptomatice, până când acestea ajungeau la stadiul de criză. Palparea lui nu semăna cu un masaj, el spunând dimpotrivă că palparea de la mică distanţă, la câţiva centimetri de corp, avea cel mai mare efect. Ca să „opună un pol celuilalt”, când atingea cu mâna dreaptă capul, pieptul sau abdomenul unui pacient, atingea cu mâna stângă şi locurile corespunzătoare din spate. Multiplica curentele în funcţie de afecţiunile pe care le avea de tratat: epilepsie, apoplexie, astm, migrene, ulceraţii etc.

„Magnetizarea cu un curent mare” se făcea cu cele cinci degete reunite în formă de piramidă. Singurele sale medicamente erau crema de tartru şi vomitivele uşoare. „Magnetismul animal trebuie considerat în mâinile mele ca un al şaselea simţ artificial”, spunea Mesmer. Niciodată nu a pretins că ar avea privilegiul unui har special; ceea ce punea el în mişcare era o proprietate a materiei organizate şi afirma că oricine avea un magnetism curativ. În virtutea acestui principiu a condus şedinţe de îngrijiri colective în cursul cărora bolnavii se magnetizau unii pe alţii, aşezaţi în jurul unui hârdău plin cu apă şi conţinând pilitură de fler, punându-şi pe locul dureros una din sforile sau beţele care ieşeau din acest recipient enorm. În acelaşi timp, făceau „lanţul” atingându-se cu degetele mari, genunchii sau labele picioarelor. Perdelele erau trase, temperatura menţinută la un nivel constant.

Când în această atmosferă propice autosugestiei leşina vreo persoană, ea era transportată în „camera de criză”. Acolo, se aflau patru hârdaie, unul dintre ele fiind rezervat săracilor. Mesmer magnetiza apă, vegetale, contactul cu acestea permiţând bolnavilor să-şi refacă electricitatea naturală; el a indicat procedeul cu care să fie magnetizat un copac, care să provoace apoi „crize” binefăcătoare celor care-l atingeau.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.