Am primit pe email un text foarte… interesant şi intrigant; de fapt, e vorba de o povestire a unui cititor. El nu vrea să-şi facă public numele şi ştie că n-o să fie luat prea în serios de către ceilalţi, pentru că trăirea sa a fost prea „fantastică”. Dacă nu e rodul unei imaginaţii prea bogate, eu îi acord credit cititorului şi cred că a fost de bună credinţă când mi-a trimis acest email. Iată, în esenţă, povestirea sa, pe care am mai prelucrat-o şi sintetizat-o puţin, din punct de vedere stilistic.
– Toată această întâmplare a avut loc într-o zi ploioasă de vară, atunci când mă aflam pe platoul Bucegi (Babele), împreună cu mai mulţi prieteni. Nu era multă lume în zonă, pentru că, era o zi ploioasă. Totuşi, nu era o ploaie prea puternică, ci mai mult burniţă.
– În ziua aceea, Sfinxul îl simţeam altfel. Parcă era încărcat cu mai multă energie şi mă simţeam foarte bine în apropierea sa. Eram foarte aproape de Sfinx şi am pus mâna pe piatra cea rece şi udă, şi, deodată am simţit ceva incredibil! Ca şi cum trecusem într-o altă dimensiune; e foarte greu de explicat această senzaţie. Trebuie ca fiecare să o simtă pe propria piele, ca să-şi dea seama despre ce vorbesc.
– Simţeam cum mă aflu în altă dimensiune… Eu practic mult meditaţia, iar în timpul acesteia am simţit de multe ori cum mă scufund în mine şi cum o pace interioară incredibilă mă învăluia. Dar, de data aceasta era altfel. Probabil că am pătruns într-o altă dimensiune a timpului, căci, deşi mă aflam în acelaşi loc (Sfinxul), acesta arăta complet diferit.
– Sfinxul era ceva mai mare, capul era foarte bine conturat, nu ca acum, şi totul în jurul lui strălucea, de parcă ar fi fost acoperit cu pietre semipreţioase!
– Dar, cel mai mult, m-a marcat prezenţa unor persoane gigantice, îmbrăcate extrem de ciudat, care păreau că se rugau acelui cap de Sfinx. Ei erau în picioare, cu mâinile împreunate, la nivelul frunţii, şi stăteau aşa în stare meditativă. Se simţea cum între ei şi Sfinx se crease o energie imensă, incomensurabilă.
– Nu-mi venea a crede ceea ce vedeam în faţa ochilor mei! Parcă am ajuns în trecutul îndepărtat al omenirii şi îi observam pe adevăraţii constructori ai Sfinxului din Bucegi!
– Din păcate, totul n-a durat decât maxim 1 minut. Când am revenit în dimensiunea şi timpul nostru, parcă nu-mi venea a crede. O să spuneţi că totul n-a fost decât o simplă imaginaţie de-a mea, dar să ştiţi că lucrurile n-au stat aşa! Ştiu ce-am simţit şi ştiu ce-am văzut! Niciodată n-am mai avut o senzaţie asemănătoare şi nu cred că o să mai trăiesc vreodată aşa ceva…
