Ce Univers coerent avem! Cine mai crede în coincidenţe?

Univers 2000Parametrii fizici ai Universului au pus în evidenţă o serie de coincidenţe remarcabile. În anii 1930, Sir Arthur Eddington şi Paul Dirac au observat că raportul dintre forţa electrică şi forţa gravitaţională este de aproximativ 10 40, iar raportul dintre mărimea observabilă a Universului şi mărimea particulelor elementare este şi el aproximativ 10 40. Acest lucru este cu atât mai surprinzător datorită faptului că primul raport ar trebui să fie constant (se presupune că cele două forţe sunt constante), pe când al doilea se schimbă (din moment ce Universul se află în expansiune).

În „ipoteza cifrelor mari”, Dirac a avansat ideea că acordul dintre cele două raporturi, unul variabil, celălalt nu, nu este o simplă coincidenţă temporară. Dar dacă această coincidenţă este mai mult decât temporară, asta înseamnă fie că Universul nu se extinde, fie că forţa gravitaţională variază în concordanţă cu expansiunea lui.

Alte coincidenţe privesc raportul dintre particulele elementare şi lungimea Planck (care este 10 20) şi numărul de nucleoni din Univers („Numărul lui Eddington”, aproximativ 2 x 10 79). Sunt cifre foarte mari, şi totuşi pe baza lor pot fi construite numere armonice. (Numărul lui Eddington, de exemplu, este aproximativ egal cu pătratul lui 10 40).

Recent, fizicianul Lee Smolins a descoperit şi alte coincidenţe numerice. Observaţiile arată că radiaţia microundelor cosmice de fundal este dominată de un vârf mare, urmat de vârfuri armonice mai mici. Seria se încheie la cea mai mare lungime de undă, pe care Smolins o numeşte R. Când R este împărţită la viteza luminii, obţinem o valoare a timpului care concordă cu vârsta Universului. Când viteza luminii este împărţită la rândul ei la R, obţinem o frecvenţă care echivalează cu un ciclu peste vârsta Universului. Iar viteza luminii la pătrat împărţită la R (c2/R) dă o valoare a acceleraţiei în Univers corespunzătoare cu acceleraţia observată şi atribuită energiei întunecate!

Menas Kafatos şi Robert Nadeau au arătat că multe dintre coincidenţe pot fi interpretate, pe de o parte, prin prisma relaţiilor dintre masa particulelor elementare şi numărul total al nucleonilor din Univers, iar pe de altă parte, prin prisma relaţiei dintre constanta gravitaţională, încărcătura electronului, constanta lui Planck şi viteza luminii. Apar relaţii care nu variază în raport cu scala. Parametrii fizici ai Universului se dovedesc a fi în general proporţionali cu dimensiunile lui generale.

Coerenţa parametrilor numerici ai Universului este completată de coerenţa valorilor legilor universale care guvernează interacţiunile în spaţiu şi timp: „constantele universale”. Coerenţa constantelor implică peste treizeci de factori şi o acurateţe considerabilă. Spre exemplu, dacă viteza de expansiune a Universului incipient ar fi fost cu o miliardime mai mică decât a fost, Universul s-ar fi recontractat aproape imediat; dacă ar fi fost cu o miliardime mai mare, el s-ar fi extins atât de repede, încât ar fi putut să producă doar gaze diluate, reci. O diferenţă la fel de mică în forţa câmpului electromagnetic faţă de cea a câmpului gravitaţional ar fi împiedicat existenţa stelelor fierbinţi şi stabile precum Soarele şi, ca urmare, apariţia vieţii pe planetele capabile fizic să susţină viaţa. În plus, dacă diferenţa dintre masa neutronului şi a protonului n-ar fi fost exact de două ori mai mare decât masa electronului, n-ar fi putut avea loc nicio relaţie chimică semnificativă, iar dacă încărcătura electrică a protonilor şi cea a electronilor nu s-ar echilibra cu exactitate, toate configuraţiile materiei ar fi instabile şi Universul ar fi alcătuit doar din radiaţii şi o combinaţie relativ uniformă de gaze.

Este extrem de improbabil ca această coerenţă la scară largă a Universului să fie o simplă serie vastă de „coincidenţe”.


 

 

Articole inrudite


 
loading...