Blestemul lui Tutankhamon: o poveste de adormit copiii

La diferite intervale, la Hollywood se mai produce câte un film de genul Curse of the Pharaohs or Mummy (Blestemului faraonilor sau Mumia). Acestea au o oarecare credibilitate, întrucât „blestemul” lui Tutankhamon este binecunoscut. În momentul deschiderii mormântului faraonului, în 1922, jurnaliştii au relatat despre o inscripţie de la intrare, care spunea: „moartea va zbura cu iuţeală către cel care a atins mormântul Faraonului”. Blestemul s-a adeverit, aparent, când toţi arheologii şi muncitorii care au luat parte la profanarea mormântului regal au murit de morţi oribile şi timpurii.

Tutankhamon, regele-copil care nu s-a remarcat prin nimic

Acum aproape 3.300 de ani, ghinionistul copil-rege, Tutankhamon, a domnit pentru o scurtă perioadă de timp în Egipt, (1361-1352 Î.Hr.), până în momentul morţii sale, la vârsta de numai 18 ani. Au existat patru „regi Amarna”, din cea de-a XVIII-a dinastie, el fiind cel de-al treilea. Întrucât conducătorii din cea de-a XIX-a dinastie nu i-au simpatizat pe cei din cea de-a XVIII-a, regii Amarna au fost şterşi, în mod oficial, de pe lista domnitorilor. Monumentele regelui Tutankhamon au fost dărâmate, iar locul mormântului său a fost uitat.

Până în timpul celei de-a XX-a dinastii, locul mormântului său fusese de-a dreptul dat uitării. Atunci când arhitectul şef a început să taie piatră pentru mormântul lui Ramses al VI-lea, fără să ştie, a lăsat pietrişul să cadă peste mormântul lui Tutankhamon. Mormântul lui Tutankhamon a fost uitat, în parte, şi din pricină că fusese un rege care nu se remarcase prin nimic. Acest lucru s-a dovedit a fi un neaşteptat avantaj 3.300 de ani mai târziu – mormântul lui rămăsese perfect ascuns de jefuitori, conţinând bogăţii considerabile.

Cum s-a descoperit mormântul

În noiembrie 1922, arheologul Howard Carter petrecuse şapte ani plini de frustrări căutând mormântul lui Tutankhamon în Valea Regilor din Luxor. Într-un final, muncitorii săi au săpat patru metri sub mormântul lui Ramses al VI-lea, unde au găsit o intrare într-un culoar înalt de 3 m şi lat de 2. Au curăţat pietrele şi molozul şi, la 12 paşi, au găsit partea de sus a unei intrări din piatră, închise ermetic.

Vestea era foarte importantă, iar Howard Carter l-a invitat imediat pe sponsorul său, lordul Camarvon, la locul descoperirii, pentru deschiderea mormântului. Carter şi Camarvon au fost, amândoi, prezenţi în seara zilei de 24 noiembrie, când ultimele urme de pietriş au fost în înlăturate, dezvăluind o uşă din piatră ce purta sigiliul regelui Tutankhamon. Odată deschisă uşa, au mai fost necesare alte două zile pentru curăţarea unei alte scări de piatră, ce cobora şi mai jos. De data aceasta au găsit o a doua uşă, ce purta atât sigiliul necropolei regale, cât şi pe cel al lui Tutankhamon. Muncitorii au făcut o gaură în uşa de piatră şi Carter a aruncat o privire înăuntru, la lumina unei lumânări. Lordul Camavon a întrebat: „Poţi vedea ceva?”, la care Carter a răspuns: „Lucruri minunate”.

În anticameră se aflau bogăţii strălucitoare. Şi mai multe se găseau în camera interioară, la care au ajuns după alte trei luni de săpături. Lordul Camarvon însuşi a deschis această uşă interioară, pe 17 februarie 1923. Rămăşiţele mumificate ale lui Tutankhamon se aflau în trei sarcofage.

Prima victimă a faraonului…Dar totuşi unde e blestemul?

Cele două sarcofage exterioare erau placate cu aur, în timp ce sarcofagul interior era realizat din aur masiv.
Lordul Camarvon a murit pe 6 aprilie 1923 de pneumonie, o complicaţie de pe urma unei înţepături de ţânţar. Ziarele au fost cele care au inventat inscripţia de lângă uşă, cu moartea care „soseşte în zbor”, pretinzând că lordul Camarvon fusese ucis de „blestemul faraonilor”. Nu exista, însă, niciun blestem inscripţionat pe mormântul lui Tutankhamon. (Luaţi aminte că pe alte morminte existau, într-adevăr, inscripţii cu blesteme. Un blestem obişnuit era: „Fie ca oricine se atinge de mormântul meu să fie mâncat de un leu, un crocodil şi un hipopotam.”)

Bogăţiile regelui Tutankhamon au fost expuse în muzee din toată lumea. Atunci când Arthur C. Mace, de la Metropolitan Museum of Art din New York şi George Benedite de la Luvru, din Paris, au murit amândoi după ce au expus comorile lui Tutankhamon în muzeele lor, vina a căzut iarăşi pe „blestemul faraonilor”. Pe seama blestemului au fost puse morţile unor oameni care au avut doar o legătură tangenţială cu expediţia – cum ar fi fostul secretar al lui Carter, Robert Bethnell, sau tatăl acestuia. Faptul că tatăl lui Bethnell a murit la frumoasa vârstă de 78 de
ani a fost ignorat.

Alţi oameni care au asistat la deschiderea mormântului lui Tutankhamon, au trăit mult şi bine!

De atunci, „blestemul faraonilor” a fost analizat din punct de vedere ştiinţific. Celebrul sceptic şi magician James Randi a scris, în Encyclopaedia of Claim, Frauds and Hoaxes of the Occult and Supernatural, numele tuturor europenilor care au fost prezenţi la deschiderea mormântului şi data morţii. Poate aţi auzit de nişte tabele statistice speciale numite „tabele actuariale”. Pe baza acestora, se determină speranţa de viaţă în funcţie de zonă, de obiceiuri cum ar fi fumatul, de durata de viaţă a părinţilor şi bunicilor şi aşa mai departe. Randi a obţinut tabelele actuariale relevante pentru toţi cei care au avut legătură cu mormântul lui Tutankhamon şi care decedaseră.

În realitate, persoanele prezente la deschiderea mormântului au trăit cu un an mai mult decât preziceau tabelele actuariale. Howard Carter a murit la vârsta foarte rezonabilă, pentru acele timpuri, de 66 de ani. Dr. Douglas Derry, care a disecat efectiv mumia, a murit la peste 80 de ani. Iar Alfred Lucas, chimistul care a analizat ţesuturi prelevate din mumie, a murit la 79 de ani.

Alte studii au arătat că nu există efecte asupra speranţei de viaţă a persoanelor care au avut legătură cu săpăturile.
Ştiinţa poate îngropa, definitiv, „blestemul faraonilor”. Din păcate, singurul care a murit la o vârstă nedrept de fragedă a fost chiar Copilul-Rege, Tutankhamon.

Originile blestemului

Blestemul a fost popularizat de filmele făcute la Hollywood, dar se pare că îşi are originile în romanele de ficţiune.
O sursă poate fi scurta povestire intitulată Lost in a Pyramid: The Mummy’s Curse, scrisă de Louisa May Alcott în 1860. Alcott este şi autoarea romanului Littie Women.

O altă sursă poate fi considerată şi o povestire a unui pictor american, Joseph Smith (1863-1950). El narează despre un blestem aruncat asupra socrului lui Tutankhamon, faraonul Akhenaton. După moartea lui Akhenaton, tronul i-a revenit celei de-a treia fiice (primele două fiice muriseră). Atunci când Tutankhamon s-a căsătorit cu fiica cea mai mică a lui Akhenaton, tronul i-a revenit lui. Faraonul Akhenaton îi insultase profund pe preoţi, deoarece se implicase în religie. El a combinat sutele de zei ai egiptenilor într-unui singur, Ra, întruchipat în discul soarelui.

După moartea lui Akhenaton (şi urcarea lui Tutankhamon la tron), preoţii s-au răzbunat blestemându-l ca „trupul şi sufletul său… să colinde separat spaţiul, fără să fie reunite în veci”. Dar acest blestem a fost aruncat asupra lui Akhenaton, nu asupra lui Tutankhamon. Marele preot Ay a fost cel care a urcat pe tron după moartea lui Tutankhamon – şi există suspiciuni că el i-a provocat moartea.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.