Ioana d’Arc, eroina care ar fi salvat Franţa acum 6 secole: o poveste de adormit copiii inventată de istoricii francezi!

Povestirile obişnuite despre „Ioana d’Arc” o prezintă ca pe o eroină de la începutul secolului al XV-lea, cînd a condus armatele franceze la nenumărate victorii, după care a fost capturată de către burgunzi, care au vîndut-o englezilor pentru a fi arsă ca vrăjitoare în piaţa din Rouen. Dar ea nu era franţuzoaică; nu o chema câtuşi de puţin Ioana; nu a comandat nicio armată şi nici măcar nu a luptat în vreo bătălie; nu a fost judecată de către Inchiziţie, care în schimb a catalogat procesul drept o ilegală bătaie de joc; nu a dovedit tărie de caracter, ci s-a dezis de toate la procesul care i-a fost intentat; nu a fost executată pentru vrăjitorie, ci pentru că a revenit asupra retractării; şi nu a fost fata tunsă băieţeşte pe care ne-o înfăţişează cinematografia modernă.

S-a născut în 1412 la Domremy, în Lorena, un ducat independent care nu a făcut parte din Franţa pînă în 1766. Tatăl ei, numit iniţial Jaques Darce, deci pe aproape, a renunţat chiar şi la numele acesta înainte de a se căsători cu Isabeau şi să aibă fata. A fost extraordinar de mîndru pentru că, în tinereţe, a fost în pelerinaj la Roma, atît de mult încît şi-a schimbat numele în Jacques Rommee, iar pe fiica lui a botezat-o Jehannette, şi nu Jeanne (Ioana). Familia Rommee nu era de origine ţărănească simplă; Jacques era un agricultor de succes şi cetăţean de frunte care ameninţa: „O sugrum cu mîinile mele dacă pleacă în Franţa”. Cel puţin de aici putem presupune, fără teama de a greşi, că „domremiţii” se considerau a fi orice, numai francezi nu.

Multe dintre lucrurile cunoscute astăzi despre doamna Rommee provin din cronici descoperite la Notre Dame în secolul al XIX-lea, însă nu toată lumea este convinsă că aceste documente ar fi autentice. Chiar şi Roger Caratini, unul dintre cei mai prestigioşi istorici din Franţa, are oarece îndoieli:

Mi-e teamă că foarte puţin din ceea ce noi, francezii, am învăţat la şcoală despre Ioana d’Arc este adevărat… Ea a fost, se pare, aproape în întregime creaţia Franţei, în nevoia disperată de a găsi o mascotă patriotică în secolul al XIX-lea. Ţara voia un erou, miturile revoluţiei erau toate prea sîngeroase, iar Franţa a inventat – mai mult sau mai puţin – povestea sfintului ei protector. Din păcate, realitatea este puţin diferită… Ioana d’Arc nu a jucat nici un rol – sau, în cel mai bun caz, doar unul minor – în Războiul de o sută de ani. Nu ea a eliberat cetatea Orleans, pentru simplul motiv că oraşul nu a fost niciodată asediat. Iar englezii nu au avut nicio legătură cu moartea ei. Mă tem că Inchiziţia şi Universitatea din Paris au judecat-o şi au condamnat-o… Mi-e teamă că, de fapt, noi înşine ne-am ucis eroul naţional. Probabil că avem o problemă cu englezii, dar nu este cazul în ceea ce o priveşte pe Ioana.

Iar Caratini nu este singurul care consideră că Ioana este o invenţie a secolului al XlX-lea, acest autor amintindu-şi cu siguranţă că au mai fost exprimate astfel de opinii înainte, precizînd că, dacă nu a fost inventată întru totul, atunci a fost doar una dintre numeroasele servitoare care însoţeau trupele ca purtătoare de stindard, plătite cu ziua la fel ca un arcaş.

Dacă întreaga legendă trebuie acceptată după aparenţe, atunci s-ar cuveni să credem că o fată de şaisprezece ani de la ţară, fără educaţie, care abia dacă putea să-şi scrie numele, pur şi simplu s-a plimbat prin Curtea regală franceză şi, după ce a povestit despre „vocile” ei şi a înşirat cîteva profeţii, a luat-o la pas în fruntea trupelor franceze, în ciuda faptului că nu ştia o boabă de strategie militară, tactici, armament şi artilerie. Chiar dacă Delfinul ar fl fost suficient de nebun pentru a face o astfel de numire, am putea crede că ofiţerii în funcţie şi soldaţii de rînd ar fi urmat-o cu supuşenie?

Iar dacă ea a fost pe măsura legendei, atunci ar fi fost de aşteptat să existe nenumărate portrete şi povestiri chiar din timpul vieţii ei – şi totuşi, nici vorbă de aşa ceva. Prima „biografie” datează abia din secolul al XVII-lea şi-i aparţine lui Edmund Richer (1559-1631), şeful Facultăţii de Teologie din Paris, manuscrisul său rămânând în arhive, nepublicat, pînă în 1911. Următoarea persoană care a abordat subiectul a fost Lenglet du Fresnoy, în 1753. El a fost urmat, după încă aproape un secol, de Jules Quicherat, care, în 1841, a descoperit suspectul depozit secret de documente, referitoare în principal la procesul ei, la Notre Dame. După o muncă istovitoare pînă în 1849, Quicherat a realizat o lucrare în cinci volume despre care cei mai mulţi spun că ar fi opera definitivă despre viaţa, procesul şi moartea ei. Destul de impresionantă, însă o lucrare despre care cu greu s-ar putea spune că este un lanţ neîntrerupt de observaţii şi opinii ce duc pînă la începutul secolului al XV-lea.

În 2008, publicam acest articol (Ioana d’Arc n-a fost arsă pe rug?), în care arătam cum un jurnalist francez a publicat o carte în care afirma că Ioana d’Arc nu era ţărancă, ci o bastardă regală, iar ea n-a fost arsă pe rug, ci pur şi simplu a fugit în Anglia. Oricare ar fi versiunea, cred că este clar pentru toată lumea că povestea Ioanei d’Arc nu este altceva decât un simplu mit…

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.