Ioana d’Arc, eroina care ar fi salvat Franţa acum 6 secole: o poveste de adormit copiii inventată de istoricii francezi!
Povestirile obişnuite despre „Ioana d’Arc” o prezintă ca pe o eroină de la începutul secolului al XV-lea, cînd a condus armatele franceze la nenumărate victorii, după care a fost capturată de către burgunzi, care au vîndut-o englezilor pentru a fi arsă ca vrăjitoare în piaţa din Rouen. Dar ea nu era franţuzoaică; nu o chema câtuşi de puţin Ioana; nu a comandat nicio armată şi nici măcar nu a luptat în vreo bătălie; nu a fost judecată de către Inchiziţie, care în schimb a catalogat procesul drept o ilegală bătaie de joc; nu a dovedit tărie de caracter, ci s-a dezis de toate la procesul care i-a fost intentat; nu a fost executată pentru vrăjitorie, ci pentru că a revenit asupra retractării; şi nu a fost fata tunsă băieţeşte pe care ne-o înfăţişează cinematografia modernă.
S-a născut în 1412 la Domremy, în Lorena, un ducat independent care nu a făcut parte din Franţa pînă în 1766. Tatăl ei, numit iniţial Jaques Darce, deci pe aproape, a renunţat chiar şi la numele acesta înainte de a se căsători cu Isabeau şi să aibă fata. A fost extraordinar de mîndru pentru că, în tinereţe, a fost în pelerinaj la Roma, atît de mult încît şi-a schimbat numele în Jacques Rommee, iar pe fiica lui a botezat-o Jehannette, şi nu Jeanne (Ioana). Familia Rommee nu era de origine ţărănească simplă; Jacques era un agricultor de succes şi cetăţean de frunte care ameninţa: „O sugrum cu mîinile mele dacă pleacă în Franţa”. Cel puţin de aici putem presupune, fără teama de a greşi, că „domremiţii” se considerau a fi orice, numai francezi nu.
Multe dintre lucrurile cunoscute astăzi despre doamna Rommee provin din cronici descoperite la Notre Dame în secolul al XIX-lea, însă nu toată lumea este convinsă că aceste documente ar fi autentice. Chiar şi Roger Caratini, unul dintre cei mai prestigioşi istorici din Franţa, are oarece îndoieli:
Mi-e teamă că foarte puţin din ceea ce noi, francezii, am învăţat la şcoală despre Ioana d’Arc este adevărat… Ea a fost, se pare, aproape în întregime creaţia Franţei, în nevoia disperată de a găsi o mascotă patriotică în secolul al XIX-lea. Ţara voia un erou, miturile revoluţiei erau toate prea sîngeroase, iar Franţa a inventat – mai mult sau mai puţin – povestea sfintului ei protector. Din păcate, realitatea este puţin diferită… Ioana d’Arc nu a jucat nici un rol – sau, în cel mai bun caz, doar unul minor – în Războiul de o sută de ani. Nu ea a eliberat cetatea Orleans, pentru simplul motiv că oraşul nu a fost niciodată asediat. Iar englezii nu au avut nicio legătură cu moartea ei. Mă tem că Inchiziţia şi Universitatea din Paris au judecat-o şi au condamnat-o… Mi-e teamă că, de fapt, noi înşine ne-am ucis eroul naţional. Probabil că avem o problemă cu englezii, dar nu este cazul în ceea ce o priveşte pe Ioana.
Iar Caratini nu este singurul care consideră că Ioana este o invenţie a secolului al XlX-lea, acest autor amintindu-şi cu siguranţă că au mai fost exprimate astfel de opinii înainte, precizînd că, dacă nu a fost inventată întru totul, atunci a fost doar una dintre numeroasele servitoare care însoţeau trupele ca purtătoare de stindard, plătite cu ziua la fel ca un arcaş.
Dacă întreaga legendă trebuie acceptată după aparenţe, atunci s-ar cuveni să credem că o fată de şaisprezece ani de la ţară, fără educaţie, care abia dacă putea să-şi scrie numele, pur şi simplu s-a plimbat prin Curtea regală franceză şi, după ce a povestit despre „vocile” ei şi a înşirat cîteva profeţii, a luat-o la pas în fruntea trupelor franceze, în ciuda faptului că nu ştia o boabă de strategie militară, tactici, armament şi artilerie. Chiar dacă Delfinul ar fl fost suficient de nebun pentru a face o astfel de numire, am putea crede că ofiţerii în funcţie şi soldaţii de rînd ar fi urmat-o cu supuşenie?
Iar dacă ea a fost pe măsura legendei, atunci ar fi fost de aşteptat să existe nenumărate portrete şi povestiri chiar din timpul vieţii ei – şi totuşi, nici vorbă de aşa ceva. Prima „biografie” datează abia din secolul al XVII-lea şi-i aparţine lui Edmund Richer (1559-1631), şeful Facultăţii de Teologie din Paris, manuscrisul său rămânând în arhive, nepublicat, pînă în 1911. Următoarea persoană care a abordat subiectul a fost Lenglet du Fresnoy, în 1753. El a fost urmat, după încă aproape un secol, de Jules Quicherat, care, în 1841, a descoperit suspectul depozit secret de documente, referitoare în principal la procesul ei, la Notre Dame. După o muncă istovitoare pînă în 1849, Quicherat a realizat o lucrare în cinci volume despre care cei mai mulţi spun că ar fi opera definitivă despre viaţa, procesul şi moartea ei. Destul de impresionantă, însă o lucrare despre care cu greu s-ar putea spune că este un lanţ neîntrerupt de observaţii şi opinii ce duc pînă la începutul secolului al XV-lea.
În 2008, publicam acest articol (Ioana d’Arc n-a fost arsă pe rug?), în care arătam cum un jurnalist francez a publicat o carte în care afirma că Ioana d’Arc nu era ţărancă, ci o bastardă regală, iar ea n-a fost arsă pe rug, ci pur şi simplu a fugit în Anglia. Oricare ar fi versiunea, cred că este clar pentru toată lumea că povestea Ioanei d’Arc nu este altceva decât un simplu mit…
Povestirile obişnuite despre „Ioana d’Arc” o prezintă ca pe o eroină de la începutul secolului al XV-lea, cînd a condus armatele franceze la nenumărate victorii, după care a fost capturată de către burgunzi, care au vîndut-o englezilor pentru a fi arsă ca vrăjitoare în piaţa din Rouen. Dar ea nu era franţuzoaică; nu o chema câtuşi de puţin Ioana; nu a comandat nicio armată şi nici măcar nu a luptat în vreo bătălie; nu a fost judecată de către Inchiziţie, care în schimb a catalogat procesul drept o ilegală bătaie de joc; nu a dovedit tărie de caracter, ci s-a dezis de toate la procesul care i-a fost intentat; nu a fost executată pentru vrăjitorie, ci pentru că a revenit asupra retractării; şi nu a fost fata tunsă băieţeşte pe care ne-o înfăţişează cinematografia modernă.
