Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

O poveste tulburătoare pe care merită să o citiţi: viaţa şi moartea soţilor-duci de Praslin. Această tragedie a zguduit Franţa în secolul al 19-lea

2392

blankÎn 1815, după înfrângerea definitivă a împăratului Napoleon, restaurarea Bourbonilor pe tron o readus din exil vechea aristocraţie, în rândurile căreia familia Choiseul deţinea un loc de frunte. Principala ei ramură, cea a ducilor de Praslin, ocupa o impunătoare reşedinţă într-unul din cele mai luxoasa cartiere pariziene. Ultimul vlăstar, Theobald, era membru al Camerei pair-ilor.

Ducele de Praslin era departe de a fi un bărbat fermecător. Avea o gură urâtă, era un blond palid, cu tenul livid, având aerul unui englez. La vârsta de 19 ani, ducele s-a căsătorit cu fiica mareşalului de Sebastiani, fost ambasador la Constantinopol. Mireasa, care avea doar 16 ani, era o persoană frumoasă şi grasă, în contrast cu soţul ei, pe atunci foarte slab.

Domnişoara de Sebastiani se îndrăgostise sincer de duce, în timp ce acesta făcea mariajul din calcule pur materiale. Ducele de Praslin îşi investise toată averea în acţiunile câtorva companii-fantomă, care promiteau mirifice dividende de pe urma aurului din Patagonia, a diamantelor din Siam şi a altor bogăţii extrase din subsolul unor meleaguri îndepărtate şi necontrolabile. Dar, ducele a fost păcălit; nu numai că îşi vânduse sau ipotecase toate proprietăţile, dar contractase şi datorii care se ridicau la aproape 500.000 de franci. Creditorii lui erau cămătari necruţători, care îi luau dobânzi de peste 45% pe an, astfel că fiecare prelungire a scadenţei poliţelor se traducea printr-o noua şi marcantă creştere a poverii datoriilor.

Pe de altă parte, Mareşalul de Sebastiani nu jucase la bursă, aşa că pe plan financiar stătea foarte bine. Praslin a început să-i facă curte fiicei mareşalului, pentru a avea acces la averea tatălui. Domnişoara Sebastiani s-a lăsat sedusă de galanteria lui Theobald. Mareşalul îşi dădu acordul pentru căsătoria fiicei sale cu ducele, astfel că nunta s-a făcut cu pompa cuvenită, constituind unul dintre principalele evenimente mondene ale Parisului (în 1824). Zestrea miresei s-a ridicat la 3.500.000 de franci: 800.000 de franci deveneau proprietate comună, care aveau să-i servească ducelui pentru a-şi achita datoriile, iar restul de 2.700.000 de franci nu puteau fi utilizaţi decât cu asentimentul scris al soţiei. Mareşalul s-a gândit încă de la bun început la riscul ca ducele să „toace”‘ întreaga zestre şi apoi să divorţeze, procedeu destul de curent în zilele acelea. Astfel, Praslin ar fi pierdut, în eventualitatea unei despărţiri, cea mai mare parte din zestre.

Primii ani ai căsniciei au fost neaşteptat de senini. Menajul era socotit drept un model în înalta societate din capitala Franţei. Cei 10 copii cărora le-a dat naştere d-na de Praslin erau mărturii grăitoare în favoarea deplinei fericiri conjugale a tinerei perechi. Ducele se manifesta nu numai ca un soţ model, ci şi ca un tată desăvârşit, care nu-şi precupeţea nici timpul, nici energia, nici banii pentru a oferi copiilor săi o viaţă cât mai îmbelşugată şi o educaţie cât mai aleasă.

Nemulţumit de guvernanta pe care o folosise până atunci, ducele a angajat în 1840 pe Henriette Deleuzy, o tânără frumoasă, cu părul de un blond strălucitor, care petrecuse mulţi ani în Anglia. Extrem de inteligentă, Henriette avea un nivel de cultură net superior celor mai apreciate guvernante din familiile aristocratice. Încă de la început, Henriette a cucerit simpatia copiilor, vorbindu-le despre ştiinţă şi literatură şi alte subiecte. Dar, guvernanta dusese cu premeditare o campanie de atragere o copiilor de partea ei, cu scopul de a capta atenţia, bunăvoinţa şi, până la urmă, dragostea ducelui de Praslin.

La 1 an şi 2 luni de la intrarea sa în casa de Praslin, guvernanta a devenit amanta lui Theobald. Era ceva obişnuit în acele vremuri, dar, de obicei, amanţii păstrau o mare discreţie. Însă, aici n-a fost cazul, pentru că Henriette a devenit acaparatoare, întreaga gospodărie intrând în mâna sa. Începând cu anul 1845, Henriette mânuia banii casei Preslin, decidea asupra cumpărăturilor, angaja sau concedia valeţii, bucătăresele şi cameristele etc.

Ducesei i s-a fixat un fel de domiciliu forţat, în propriul ei budoar. Ceea ce era şi mai grav, copiilor li s-a interzis să aibă vrea legătură cu mama lor, fiind puşi sub tutela exclusivă a Henriettei. Singurul mijloc de comunicaţie între cei doi soţi, care trăiau sub acelaşi acoperiş, rămăsese corespondenţa, sub formă de scrisori.

După ezitări îndelungi, doamna Praslin s-a hotărât să relateze totul tatălui ei. Mareşalul de Sebastiani a acţionat imediat: într-o furtunoasă întrevedere cu ginerele său, el l-a ameninţat că, dacă nu o va concedia imediat pe guvernantă, va introduce o cerere de divorţ, ceea ce pentru de Praslin echivala cu ruina definitivă. Ducele a trebuit să accepte; la începutul lunii iulie 1847, guvernanta a plecat din locuinţa luxoasă a ducilor şi s-a mutat într-o pensiune modestă. Formal, relaţia ei cu Theobald se rupsese. În realitate însă, ducele continua sa o viziteze zilnic, aducându-i adesea şi copiii, iar purtarea lui faţă de soţie nu se ameliorase cu nimic, ci, dimpotrivă.

Ducesa intrase într-o stare de depresie; într-un rând a încercat chiar să se sinucidă, fiind împiedicată, în ultimul moment, de una din cameriste. Situaţia ajunsese atât de explozivă, încât un deznodământ brutal era inevitabil. În zorii zilei de 18 august 1847, cu puţin înainte de ora 5, o cameristă a fost trezită din somn de zgomote de luptă şi gemete înăbuşite, care veneau din budoarul decesei. Uşa era închisă; vizitiul şi valetul principal au intrat în budoar printr-o fereastră deschisă care dădea în grădină. Un spectacol înfiorător li s-a înfăţişat înaintea ochilor: scăldată în sânge, ducesa zăcea pe un mic divan din dreptul uşii, în vreme ce numeroase dâre de sânge se puteau vedea pe pat, pe unul dintre pereţi, pe cordonul soneriei şi pe o carte aruncată pe jos. Era evident că victima fusese răpusă după o lungă şi înverşunată rezistenţă.

Într-un târziu şi-a făcut apariţia şi ducele, care era palid, cu părul vâlvoi şi cu o respiraţie grea, asemenea unui om hăituit. Mai târziu, poliţia a făcut mai multe investigaţii. Din cameră nu dispăruse niciun obiect, prin urmare mobilul crimei nu era furtul. Pe parchet şi covor, stropi de sânge închegat se succedau de la patul ducesei până la uşa care ducea spre dormitorul soţului ei. Lângă divan se afla un pistol cu pete roşii pe mâner; arma aparţinea ducelui. În căminul acestuia, poliţiştii au descoperit, pe jumătate carbonizat, halatul de mătase al ducelui, pătat şi el de sânge. Dar proba cea mai zdrobitoare a adus-o însăşi victima: între degetele ei crispate se găsea o şuviţă din părul lui de Praslin.

Reconstituirea asasinatului s-a putut face cu uşurinţă. În cursul nopţii, ducele intrase pe furiş în camera soţiei sale, înarmat cu pistolul şi cu un pumnal de vânătoare, cu care a lovit-o la întâmplare, pe întuneric. Rănită şi înspăimântată, femeia mai avusese puterea să sară din pat şi să alerge spre uşă. Dar de Praslin ajunsese acolo înaintea ei, încuiase uşa şi scosese cheia din broască, reluând apoi atacul. Pentru a isprăvi mai repede, el folosise la un moment dat şi doua sfeşnice grele de aramă, luate de pe o etajeră de lângă pat. Agonizând de pe urma celor 30 de răni căpătate, ducesa izbutise doar să se mai agaţe de cordonul soneriei, în zadarnica speranţă a unei salvări.

Consemnat la domiciliu, ducele şi-a dat seama că era pierdut şi a înghiţit conţinutul unei fiole de arsenic, cu care se presupune că ar fi intenţionat într-o vreme să-şi otrăvească soţia. Transportat în grabă la infirmeria închisorii Luxembourg, el a fost supus unui tratament de urgenţă, care i-a permis să apară, întins pe o targă, în faţa Camerei pair-ilor, singura instanţa autorizată să judece pe membrii săi. Trei zile la rând, interogatoriul a continuat, fără ca ducele să poată răspundă la întrebări. La 24 august 1847, puternica otrăvire cu arsenic şi-a făcut simţite efectele şi de Praslin a murit, fără a fi mărturisit nimic.

Bănuită de complicitate şi închisă în temniţa de femei, Henriette Deleuzy a ţinut piept cu aceeaşi dârzenie anchetatorilor, negând până şi legătura avută cu ducele. După ea, crima fusese comisă de acesta într-un moment de nebunie. Din lipsa de probe, guvernanta a fost scoasa din cauză.

Asasinarea ducesei de Praslin a produs o imensa vâlvă în rândurile opiniei publice din Franţa. Zvonurile cele mai diverse au continuat să circule încă mult timp. S-a emis chiar ipoteza că de Praslin nu ar fi murit cu adevărat, ci că ar fi fost eliberat şi ar fi plecat, sub un nume fals, în Anglia.

Orgoni Crystal