Se ştie că, începând cu secolul al XVIII-lea, în special, domniile ţărilor române se cumpărau la Constantinopol (Istanbul) cu multe pungi cu aur daţi demnitarilor înalţi ai Imperiului Otoman. Iar acest obicei a persistat chiar până la mijlocul secolului al XIX-lea, mai exact până la momentul realizării unirii (1859) între Moldova şi Ţara Românească.
Ne aflăm în Moldova anului 1853. Grigore Alexandru Ghica (Grigore Ghica V) era domn al Moldovei de 4 ani, din 1849, înlocuindu-l pe Mihail Sturdza Vodă, ce domnise timp de 15 ani. Cel mai puternic contracandidat al lui Grigore Ghica Vodă V era Lascăr Cantacuzino-Paşcanu, care provenea dintr-o ramură a puternicii familii Cantacuzino. Tipul era extrem de bogat, şi, în plus, avea un mare atu: din 1847, era căsătorit cu Chariclea Vogoridi, fiica lui Stephanos Vogoridi, un grec cu mare influenţă la Poarta Otomană, fiind paşă, prinţ de Samos, dar şi caimacam al Moldovei (adică înlocuitor al domnitorului) între anii 1821 şi 1822. Aşa că Lascăr Cantacuzino-Paşcanu şi-a pus în mişcare toate rotiţele pentru a obţine tronul Moldovei.
După cum semnala, din Bucureşti, consulul general al Franţei, Eugene Poujade, încă la 23 ianuarie 1853, pe fondul căderii nervoase a domnitorului Grigore Al. Ghica, mai mulţi amatori de tron au început să se mişte. Între ei, cel mai insistent părea a fi Lascăr Paşcanu, „ginerele prinţului Vogoride, care are trecerea unei foarte mari averi şi care se găseşte acum la Constantinopol” . Spre sfârşitul lunii, Louis Castaing, gerantul de la Iaşi, observa coagularea „grupurilor de interese din jurul pretendenţilor”, apreciind că acelaşi personaj „avea cele mai multe şanse să izbândească”.
Deja în februarie 1853, în capitala Moldovei se vorbea de mazilirea domnului, iar L. Castaing întărea impresia anterioară: succesorul avea să fie Lascăr Cantacuzino Paşcanu, care deţinea, faţă de alţi competitori, atuul unei averi considerabile, din care era dispus a „investi” cât şi unde trebuie – aspect, desigur, hotărâtor pentru succesul unei asemenea întreprinderi la Istanbul. La 17 februarie 1853, la Bucureşti se ştia deja că Lascăr Paşcanu „îşi desfăcuse punga la Constantinopol”, E. Poujade grăbindu-se să-i transmită vestea ministrului său de Externe.
Dar, se vede, banii, cât de mulţi, nu au reuşit să rezolve automat toate problemele: şi în cazul nostru au apărut complicaţii. Deşi se zvonea că turcii l-ar fi numit, în locul lui Gr. Al. Ghica, pe Lascăr Cantacuzino Paşcanu, ruşii, care erau atunci puterea protectoare a Moldovei, s-ar fi opus. Aşadar, operaţiunea s-a soldat cu un eşec răsunător: Lascăr trimisese la Istanbul 45.000 de galbeni prin poşta rusă şi 20.000 prin cea austriacă.