Napoleon, strănepotul “Omului cu mască de fier”?

317

napoleon2Este caracteristic că în goana după arbori genealogici străluciţi, nu conta nici faptul dacă înalta obârşie se dovedea a fi urmarea unei legături nelegitime, adică„sângele de rege nu murdăreşte”. Această mentalitate a născut extrem de burlescul tabel genealogic prin care servila industrie de arbori genealogici a vrut să-i fie pe plac şi lui Napoleon.

Punctul de pornire al genealogului pus pe fapte mari a fost legenda măştii de fier. Pe atunci era încă unanimă credinţa că misteriosul prizonier al Bastiliei, care nu se putea arăta în faţa temnicerilor decât cu mască de fier, nu era altul decât fratele geamăn al lui Ludovic al XlV-lea. El ar fi fost închis în Bastilia fiindcă se născuse cu câteva minute înaintea lui Ludovic, drept care lui i s-ar fi cuvenit tronul. Mai mult, baronul Gleichen a mers şi mai departe: după el, omul cu masca de fier fusese adevăratul moştenitor, iar Ludovic ar fi provenit din legătura lui Mazarin (cancelarul Franţei) cu regina Ana de Austria. După moartea regelui, amanţii ar li schimbat copiii: drept care pe tron l-au aşezat, ilegal, pe bastard, iar pe adevăratul rege l-au închis în temniţă, forţându-l să poarte mască de fier, ca în felul acesta nimeni să nu-i poată vedea faţa, ca nu cumva să recunoască asemănarea lui cu familia Bourbon.

Acum ştim că misteriosul prizonier a fost contele italian Matthioli, ambasadorul la Paris al ducelui din Mantua. Nobilul conte a săvârşit un act de spionaj atât de evident, încât regele, înfuriindu-se grozav, a contravenit dreptului internaţional, arestându-l; la început, l-a ţinut închis in fortăreaţa Pignerol, pe urmă l-a transferat pe insula Sainte Marguerite, ca apoi
să-l ducă la Bastilia, unde a şi murit în 1703. De fapt, „masca de fier” era din mătase şi, în ceea ce-l privea pe deţinut, ea constituia o favoare, deoarece dacă îşi punea masca nu trebuia să stea toată ziua în celulă, ci i se îngăduia să se plimbe prin curte.

Genealogii au făcut legătura între Napoleon şi masca de fier în următorul chip: pe insula Sainte Marguerite, fetei comandantului i s-a făcut milă de bietul prizonier. Din milă s-a născut dragostea, iar din dragoste, un băieţaş. Copilul trebuia îndepărtat. Persoane de încredere îi duseră în apropiata Corsică şi acolo îl crescură. Copilul purta numele mamei, iar mama — şi aici iese cuiul din sac — se numea Bonpart. Pentru cele ce urmează nu mai era nevoie de cine ştie ce fantezie. Numele de Bonpart a devenit Bonaparte, care, mai apoi italienizat — Buonaparte.

Bonaparţii sunt, aşadar, urmaşii acelui băiat sau, pe scurt: Napoleon era strănepotul omului cu masca de fier, deci al regelui legitim al Franţei. În felul acesta, nu era un uzurpator, ci-şi legaliza drepturile de descendent de sânge al regelui prizonier.

Au fost şi dintre aceia care au crezut cumplita aiureală. Funck Bretano publică textul unui afiş care, cu prilejul răscoalei din Vendee, avertiza pe regalişti să nu dea crezare zvonurilor că Napoleon ar fi descendent al Bourbonilor şi ar avea dreptul la tron!