Am putea exista în afara timpului? Da, dacă am merge cu viteza luminii sau dacă am fi morţi…

1.605 vizualizari

Revin din nou la o discuție care pe mine mă obsedează: timpul. Încercam aseară să îmi imaginez cum ar fi să nu existe timp, cum ar fi să te afli într-o existenţă în care nu mai există timpul, şi, sincer să fiu nu am putut s-o fac. Mintea mea e depăşită de această situaţie. Ştiu, fizica clasică, dar şi cea cuantică, vorbesc de situaţii în care timpul nu există, în care constanta t = 0, dar şi-ar da seama cum ar fi ca această dimensiune să îngheţe?

Poate ar fi exact ca într-un tablou, în care toate elementele din tablou sunt pur şi simplu îngheţate. Pentru că absenţa timpului înseamnă în primul rând absenţa mişcării, inclusiv a gândurilor. Atunci când te gândeşti la un lucru eşti deja în timp, pentru că după ce-ai terminat, gândul este la trecut. Când nu te gândeşti la nimic, când nu te mişti, când eşti „îngheţat” – asta înseamnă cu adevărat să fii în afara timpului.

Într-un articol publicat pe site-ul almeea.ro în 2011 – Fiecare om e nemuritor! (partea 2)Timpul nu exista pentru cei muribunzi – descriam o teorie conform căreia pentru cei muribunzi, care trec în altă dimensiune, timpul încetează să mai existe. Să luăm cazul unui accident mortal de circulaţie: un bărbat adoarme la volan şi intră într-un zid, murind instantaneu. În secunda dinaintea morţii, el se trezeşte, vede zidul năpustindu-se spre el şi îşi dă seama că are să moară. În acea secundă finală el se găseşte la 5 metri de zid. Pe măsură ce moartea se apropie, creierul bărbatului este inundat de ketamină şi glutamaţi; aceste endorfine încep imediat să afecteze modul în care bărbatul percepe timpul. Ştiţi conceptul de „cronon” introdus de fizicianul David Finklestein? Acesta este un „crâmpei” indivizibil de timp care poate fi măsurat obiectiv; în cazul bărbatului, substanţele eliberate în creierul său fac ca fiecare „cronon” să fie perceput ca având o lungime de două ori mai mare decât a celui anterior. Pentru a ajunge la momentul morţii, bărbatul trebuie să parcurgă o serie infinită de crononi finiţi. În realitate, bărbatul nu ajunge niciodată să străbată cei 5 metri care îl despart de zid. Conştiinţa bărbatului nu ajunge la momentul morţii – în spaţiu sau în timp. El iese din timp şi pătrunde într-un univers alternativ, general subiectiv. Dar, în universul unui observator, bărbatul moare.

Vă mai aduceţi aminte de teoria relativităţii a lui Einstein? Ea spune că, cu cât ne apropiem de viteza luminii (300.000 km/s) cu atât timpul încetineşte mai tare, iar în momentul în care atingem viteza luminii, timpul dispare sau „îngheaţă”. Dar, cum aceeaşi teorie a lui Einstein ne învaţă că timpul şi spaţiul sunt legate între ele, asta înseamnă că o persoană care moare trece în altă dimensiune (în care timpul e egal cu zero), faţă de noi, cei vii, care rămânem în aceeaşi dimensiune spaţio-temporală.

Revenind la bărbatul cu accidentul… creierul său este „inundat cu neurotransmiţători”, lucru care se petrece doar o dată în viaţă, în apropierea morţii. Nu s-ar putea oare ca un asemenea „potop” să împingă conştiinţa însăşi să se deplaseze cu viteza luminii şi astfel s-o scoată în afara timpului? Pentru un observator exterior, bărbatul se ciocneşte violent de zid cu maşina şi moare. Dar el există deja pe o altă traiectorie în spaţiu-timp, continuând să trăiască în „crononi” din ce în ce mai mici.

Aşadar, pentru ca timpul să nu mai existe, trebuie ori să ne deplasăm cu viteza luminii, ori să murim…