În anul 1968, un autor obscur, pe nume Allan S., scrie un mic „Tratat despre lumină.” În această lucrare interesantă, el afirmă că lumina nu este altceva „decât o dimensiune” limitată la sistemul nostru solar. El spunea că dacă cineva s-ar deplasa exact cu viteza luminii, ar rămâne într-un timp capcană, un fel de veşnicie inutilă, iar dacă va depăşi această viteză, care nu e o limită, va putea constata dimensiuni temporale ale trecutului şi nicidecum ale viitorului (acest viitor fiind un timp analog al timpului psihologic sau continuu, dar nicidecum sincron).
Fără să ţină cont de teorie relativităţii a lui Einstein, pe care o socoteşte o sclipire de geniu, dar eronată în ce priveşte „adevăratul univers”, Allan S. spune că a vorbi de viteza luminii e ca şi cum ai discuta despre fumul unei ţigări prins într-un balon de săpun. El mai spune că fiind „o dimensiune” lumina ia diverse forme, de unde şi confuzia că ar exista vreo legătură între viteza luminii şi masă. De fapt, masa nici nu există, ea fiind de asemeni doar o formă.
Allan mai susţine că sistemul nostru solar are legile lui, particulare, în strânsă legătură cu dimensiunea, energia şi poziţia lui la un moment dat în galaxie. Acestea se pot modifica lent sau mai puţin sesizabil în raport cu drumul pe care-l parcurge sistemul nostru în Univers. Perioadele respective sunt foarte lungi în timp, iar timpul are alte valori păstrându-şi doar sensul şi cauzalitatea.
Cu cât un sistem planetar este mai mare, cu atât „viteza luminii” este mai mare. Fiinţele inteligente se pot adapta uşor la toate modificările ce intervin, legate de legile Universului, cu condiţia revelaţiilor deduse dintr-o „din ce în ce mai înaltă spiritualitate.”