Vechii indieni au fost cei dintâi care au dresat elefanţii spre a deveni ucigași de oameni. Uriașul animal a fost, vreme de câteva secole, un „tanc” de mare performanţă, luptător periculos și sperietoare în război, până ce adversarii i-au descoperit părțile slabe și l-au anihilat.
Faima de viteaz în luptă însoțea elefantul încă din legende. Diodor Sicilianul descrie pâlcurile de elefanți din oastea cu care un rege indian vroia s-o biruie pe Semiramida, suverana Babilonului. Suit pe spinarea acestui animal uriaș, monarhul indian părea un sol al zeilor, invincibil și poruncitor. Suveranii asiatici își alegeau în acest scop elefantul cel mai voinic, căruia îi împodobeau fruntea și colții cu fruntare și coliere din aur, argint și pietre prețioase.
Primul european care a urcat pe spinarea unui elefant de război, gătit cu o șa de aur și valtrap de mătase roșie, a fost Alexandru cel Mare. Regele indian Porus l-a înfruntat pe câmpul de bătaie cu escadroane de elefanți, care purtau pe spate turnuri înalte, vopsite în culori vii și căptușite cu purpură. Din turn zburau săgeți si lănci, pe când colosul îi înșfăca pe dușmani cu trompa și îi sugruma în aer. Istoricii acelor campanii povestesc că, după victoria sa asupra mărețului rege, Alexandru cel Mare i-a capturat toți elefanții. Exemplarul falnic pe care călărea Porus a fost „rebotezat” Ajax, după numele celebrului erou din Iliada, apoi a fost împodobit cu brățări de aur pe colți și cu fruntare purtând inscripția: „Alexandru, fiul lui Zeus, oferă acest elefant Soarelui”.
În general, echipamentul de luptă al elefantului cuprindea arme ofensive și defensive. Curele groase îi fixau pe spinare un turn de lemn acoperit cu piei de bou. În turn, se suiau câțiva arcași și lăncieri care azvârleau la distanță săgeți și suliți, pentru a risipi dușmanii și a ajuta elefantul să-i îmbrățișeze de moarte cu trompa. La asedierea unei cetăți, astfel de turnuri înalte serveau și ca posturi mobile de observație. Între armele de apărare, o cuirasă formată din plăcuțe de fier prevăzute cu țepușe lungi și ascuțite la vârf acoperea pieptul și flancurile animalului, pe o întindere care varia cu scopul urmărit: iuțeală în atac sau și grija pentru viața lui. Alteori, elefanții erau acoperiți cu huse viu colorate, trompa, colții și urechile le erau vopsite felurit, de gât li se lega un clopoțel-semnal de luptă, iar pe frunte li se puneau panașe din aur și pene de struț, uneori în chip de coroană pe cap.
Conducătorul (cornacul) elefantului ședea călare pe ceafa animalului. Romanii l-au numit rector elephantorum în limbaj militar. Cu o vergea de fier, cornacul îl stimula la mers ori îi indica direcția, atingându-l ușor pe ureche. Fiecare animal purta un nume propriu. Când oștirea se punea în mișcare, elefanții mergeau în ariergardă, însă la apropierea de inamic ei treceau în frunte, pe o singură linie și la o anumită distanță, spre a lărgi frontul de atac și a proteja pe pedestrași. Pe laturile acestor escadroane de tancuri vii erau orânduite detașamente de lăncieri și arcași, spre a mări viteza înaintării. Prezența în oaste a elefanţilor înfricoșa pe adversari și le dezorganiza rândurile. Cornacii excitau curajul animalelor dându-le băuturi îmbătătoare, înainte de a intra în luptă.
Atacul elefanţilor era, la început, teribil și devastator; Gustave Flaubert descrie bătălia cu romanii, condusă de generalul cartaginez Hasdrubal: „Cei 72 de elefanți mergeau aliniați pe două șiruri. Trompele lor vopsite cu minium erau ridicate în sus, ca niște șerpi roșii. La piept aveau un țăpoi ascuțit, pe spate o cuirasă de fier, iar colții le fuseseră alungiți cu lame ascuțite, încovoiate ca niște săbii. Pentru a-i face mai feroci, cornacii îi îmbătaseră cu un amestec de vin, piper și tămâie… Cu trompele, elefanții strângeau dușmanii până la înăbușire sau îi smulgeau și îi aruncau peste cap, în turnul de pe spatele lor, în care se aflau ostași cartaginezi. Cu colții îi spintecau și îi aruncau în aer, astfel încât de fildeșii lor atârnau lungi bucăți de intestine…”
Strategii antichității au sesizat însă și slăbiciunile elefantului. Era suficient ca un singur elefant să fie rănit grav, pentru ca mugetele lui să-i înfricoșeze pe ceilalți. Se isca astfel o debandadă greu de stăpânit de către cornaci. Năpustirea spre înapoi a elefanților provoca o mare dezordine în pedestrimea proprie, ducând-o la înfrângere. În situația cînd animalul nu mai asculta de cornac, singura scăpare era uciderea lui imediată de către acesta, cu instrumente dinainte pregătite. Istoricul roman Titus Livius descrie o luptă cu cartaginezii: „În curând, strigătele soldaților au devenit și mai furioase, astfel încât era imposibil să mai conduci elefanții. Ei se agitau în spațiul dintre cele două armate, ca și cum nu ar mai fi știut căreia dintre ele îi aparțineau. Se asemuiau unor corăbii care rătăcesc fără cârmă. Elefanții care aveau sulițe dușmane înfipte în corp au luat-o la fugă înapoi, târând după ei și pe cei teferi. Însă au fost mai numeroși elefanții uciși de cornacii lor, decât de ostașii romani. Cornacii aveau o daltă și un ciocan de lemn. Când elefantul dădea semne de furie, năpustindu-se asupra propriilor săi ostași, cornacul îi repezea cu dalta o lovitură năpraznică la încheietura capului cu gâtul și îl dobora la pământ. Acest mijloc fusese născocit de generalul cartaginez Hasdrubal”.
În anul 280 î.Hr., Pyrrhus, regele Epirului, a debarcat pe pământul Italiei, la Heracleea, în provincia Lucania, având în oastea sa și 20 de elefanți, animale necunoscute romanilor. Uimiți și înfricoșați, legionarii romani și-au destrămat rândurile din cauza acestora și au fost înfrînți. Cinci ani mai târziu, surpriza se stinsese și, într-o altă bătălie, romanii au obținut biruința. În cortegiul triumfal au figurat și câțiva elefanți, care au făcut o mare senzație. Ei au fost apoi plimbați pe străzile Romei, pentru ca lumea să se deprindă, cu înfățișarea lor. În primul război cu cartaginezii, elefanții acestora au fost asaltați curajos cu o ploaie de săgeți, fugind din prima linie, învălmășind rândurile de ostași aranjate în spatele lor.
În celebra bătălie de la Magnesia, în anul 190 î.Hr., regele Antioh al IlI-lea a opus legiunilor romane importante escadroane de elefanți, dar, fiind învins, a trebuit să-i predea pe toți biruitorului. Un istoric roman consideră util să-i descrie: „Elefanții erau într-adevăr uriași. La aspectul lor neasemuit de impunător contribuiau și crestele de pe cap, frontaliile de metal și turnurile de pe spate, fiecare având câte patru luptători înarmați, în afară de cornac. Dar nici elefanții așezați în centrul frontului n-au izbutit să-i înspăimînte pe legionarii romani, care erau deprinși cu elefanții încă din vremea războaielor cu cartaginezii”. Pentru a opri înaintarea elefanților, se așezau în fața lor plăci de fier cu piroane bine ascuțite, îndreptate în sus, ca să-i înțepe în tălpi. Pe cât posibil, bătălia se angaja pe un teren denivelat, ca să le facă mai anevoios mersul, ori se săpau gropi mascate de frunzare, pentru a captura animalele ce ar fi căzut în ele.
Începând de prin secolul al Il-lea î.Hr., romanii au renunțat în mare măsură la folosirea în războaie a elefanților, păstrându-i ca animale de povară sau de șa, ori ca trofeu orgolios în ceremoniile triumfale. În luptele cu partizanii lui Pompeius refugiați în Africa, lulius Cezar a obținut victoria datorită și elefanților din oastea sa.
În Asia însă, perșii au continuat încă vreo câteva secole să dreseze elefanți pentru război. În secolul al VII-lea d.Hr., regele persan Chosroes al II-lea a folosit sute de elefanți în lupta cu Heraclius, împăratul roman de Răsărit, dar a fost totuși învins. Biruitorul a reintrat în Constantinopol pe un car tras de patru elefanți.
În anul 1398, indienii au aliniat 120 de elefanți în fața oștilor lui Tamerlan, în bătălia de la Delhi. Animalele purtau platoșe de zale, iar colții erau prelungiți cu săbii otrăvite. Împotriva elefanților, Tamerlan a trimis cirezi de bivoli cu făclii în coarne, faţă de care elefanții au fugit în debandadă, înspăimântați de flăcările acestora. Deprinzînd meșteșugul războiului cu elefanţii, Tamerlan a utilizat din nou aceste animale uriaşe în bătălia de lângă Ankara împotriva lui Baiazid Fulgerul, în anul 1402. Prevăzător, el poruncise ca elefanții să fie legați unul de altul cu lanțuri groase, ca să nu poată fugi înapoi, în dezordine. Astfel, elefanții au format o barieră de netrecut pentru cavaleria otomană.
Timpul de glorie al elefantului de război trecuse însă, în mod definitiv, în fața armelor de foc, iar tancul viu de altădată devenise inutil. Dar, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, acest uriaș patruped încă mai era utilizat de unele armate la transportul muniției și al proviziilor sau la tras tunurile grele. Motorizarea artileriei i-a redat în sfârșit dreptul la pace.