Sacco şi Vanzetti, un scandal mondial. Justiţie reală vs fobia americanilor împotriva italienilor mafioţi

În ziua de 15 aprilie 1920, pe la ora 3:00 a după-amiezii, doi bărbaţi mergeau încet pe strada mare din South Baintree, un orăşel din Statele Unite. Amândoi transportau în valijoarele lor metalice 15.776 de dolari, plata angajaţilor unei fabrici de încălţăminte. Aceşti doi bărbaţi erau casierul fabricii, Parmenter, şi adjunctul său, Berardelli. Deodată, într-un scrâşnet de frâne, un Buick mare şi negru a tras brusc la trotuar. Mai înainte ca cei doi bărbaţi să fi putut face un gest, trei indivizi îmbrăcaţi în impermeabile au sărit din maşină, s-au apropiat de cei doi casieri şi, de foarte aproape, le-au tras câteva gloanţe în cap. O secundă mai târziu, cei trei ucigaşi s-au urcat în maşina lor, ducând cu ei valijoarele şi cei 15.776 de dolari. Pe jos, într-o baltă de sânge, zăceau cadavrele a doi nevinovaţi.

În 1920, în Statele Unite, erau în floare prohibiţia, gangsterismul, violenţa. „Sindicatul crimei” îşi extindea puterea. Ucigaşii plătiţi acţionau cu faţa descoperită. Şi o psihoză era pe cale să se nască, psihoza italianului. Pentru că, în acea perioadă, în Statele Unite, optzeci la sută dintre gangsteri erau italieni. Şi, pentru anumiţi poliţişti, a interoga un italian însemna aproape a interoga un vinovat.

Când s-a aflat despre dubla crimă de la South Baintree, mânia a atins culmea la Boston, la Plymouth şi în toate oraşele apropiate. Ancheta era condusă de căpitanul MacCrea. Dar, din start, convingerea poliţistului semăna cu cea a publicului: era tot o lovitură a italienilor. Acei italieni anarhişti, comunişti, agitatori, acei italieni împotriva cărora se îndârjea Ku Klux Klan-ul, American Legion, Henry Ford. Americanii, sătui de valul de banditism care le însângera oraşele, voiau să dea un exemplu. Asasinatul de la South Baintree le va furniza ocazia.

Ancheta avansa repede, prea repede poate. Din primele zile, s-a făcut legătura dintre atentatul de la South Baintree şi cel produs la Bridgewater, cu câteva zile mai înainte, mai exact pe 24 decembrie. Şi acolo, un casier care transporta salariul de la o fabrică de încălţăminte a fost atacat de doi oameni a căror faţă era ascunsă sub nişte pălării mari. Dar Bowles, casierul, va avea mai mult noroc decât confraţii lui: va scăpa de ucigaşii care vor pleca fără să-i ia cei 40.000 de dolari pe care îi transporta. Anchetatorii au găsit repede Buick-ul care servise atentatului. Proprietarul era un anume Boda. Un italian. Boda a declarat că maşina lui era în reparaţie la un garaj când a fost furată. Poliţiştii căpitanului MacCrea au acceptat această mărturie şi l-au lăsat pe Boda să plece. Dar, începând din acea clipă, Boda a fost urmărit zi şi noapte de poliţişti. Italianul şi-a dus urmăritorii la alţi confraţi . Şi, cu fiecare nou italian, convingerea poliţiştilor se întărea. Astfel, Boda i-a dus pe poliţişti acasă la un angajat al unei fabrici de încălţăminte, apoi la un vânzător de peşte, boem şi anarhist. Cei doi bărbaţi se numeau Nicolas Sacco şi Bartolomeo Vanzetti. Justiţia americană îi găsise pe vinovaţi.

În ziua de 4 mai 1920, poliţia i-a arestat pe Sacco şi Vanzetti. Se duseseră împreună la Boda, după maşina acestuia din urmă. În buzunarul lui Sacco se afla un revolver încărcat. O armă de acest calibru îl ucisese pe casierul Parmenter. În aceeaşi seară, Sacco şi Vanzetti au ajuns la închisoare. Iar a doua zi, presa a anunţat că asasinii de la South Baintree au fost arestaţi. Evident, trecutul lor nu pleda deloc în favoarea acestor acuzaţii. Vanzetti, născut în Piemont în 1888, era un anarhist, multă vreme urmărit de poliţia italiană pentru agitaţie. Emigrase în Statele Unite în 1909 şi avusese o mulţime de meserii: docher, vânzător de ziare, tăietor de lemne, vânzător ambulant şi chiar angajat al unei menajerii ambulante, unde se dădea în spectacol pentru ochii frumoşi ai unei îmblânzitoare. „Sămânţă rea“, şi-au zis poliţiştii, citind dosarul voluminos. Nicolas Sacco avusese o viaţă mai liniştită, dar, în ochii anchetatorilor, nu era decât un anarhist, un străin periculos care provoca tulburare într-o ţară ce nu era a lui. Acei străini provocaseră greve, încăierări, manifestaţii.

Procesul celor doi anarhişti a fost condus de judecătorul Thayer. Acuzarea adusese la bară cincizeci şi nouă de martori. Cincizeci şi nouă de martori americani, ostili străinilor, în general, şi italienilor, în special, ostili anarhiştilor şi comuniştilor. Apărarea citase nouăzeci şi nouă de martori. Toţi martorii acuzării îi văzuseră pe Sacco şi Vanzetti la South Baintree în ziua crimei. Şi toţi martorii apărării afirmau că în acel moment aceştia erau la Plymouth. Reaua-credinţă a martorilor acuzării era evidentă. În cursul dezbaterilor, se va dovedi că persoanele chemate să depună mărturie fuseseră influenţate de anchetatori care, în mai multe rânduri, le arătaseră fotografii de-ale lui Sacco şi Vanzetti, în vreme ce mărturia lor se întemeia în mod esenţial pe faptul de a putea să-i recunoască sau nu pe acuzaţi în timpul procesului. Dar asta nu a ştirbit convingerea judecătorului Thayer, care hotărâse, o dată pentru totdeauna, că cei doi acuzaţi erau vinovaţi şi că trebuiau să plătească pentru toate crimele comise în Statele Unite de italieni. Afacerea Sacco şi Vanzetti era abia la început, această parodie de justiţie va dura şapte ani.

Sacco şi Vanzetti au fost condamnaţi la moarte. Verdictul nu constituia o surpriză pentru nimeni. Un om s-a ridicat însă împotriva jurisdicţiei statului Massachusetts. Acest om a fost Aldino Foliarani, care a înfiinţat Comitetul de Apărare a lui Sacco şi Vanzetti. Foliarani a făcut dovada că avocaţii celor doi anarhişti au avut contacte cu acuzatorii. Berlin, Bruxelles, Londra, Paris, Budapesta, Rio, Beijing, lumea întreagă s-a revoltat, apărând cauza celor doi condamnaţi. Aşa cum autorizează legea americană, a avut loc un nou proces care a început pe 9 aprilie 1927.

Sacco şi Vanzetti şi-au strigat fără încetare nevinovăţia. Sacco va spune judecătorului Thayer: „Ştiu că această sentinţă va fi sentinţa unei clase împotriva altei clase, cea a bogaţilor împotriva oprimaţilor”. Vanzetti a luat ca martor mulţimea mută: „Domnule judecător Thayer, nu există pe lume un judecător mai părtinitor şi mai crud decât ai fost dumneata faţă de noi. Te-ai opus revizuirii procesului nostru. Ai fost împotriva noastră de la început, înainte chiar de a ne fi interogat. Ţi-ai exprimat în mod public dispreţul, ostilitatea”. Judecătorul Thayer, sinistru bătrân plin de el, nici n-a clipit. A rostit calm sentinţa: „Veţi fi pedepsiţi cu moartea prin electrocutare”.

Cauza lui Sacco şi Vanzetti era pierdută. Până în ultima secundă, vor spera o graţiere care nu va veni. Cei doi vor fi executaţi puţin după miezul nopţii, în primele minute ale celei de a douăzeci şi treia zi a lunii iulie 1927. Moartea lor va provoca în lumea întreagă o adevărată mişcare de revoltă împotriva Statelor Unite. Sacco şi Vanzetti nu erau vinovaţi de crima de care erau acuzaţi. Nicio dovadă serioasă şi cinstită nu a putut fi reţinută împotriva lor…

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.