Asemenea oricărei legende, nici despre aceasta „România, grânar al Europei” – nu se ştie cine a creat-o şi când a fost pusă în circulaţie. Dar ea a trăit, trăieşte, alimentată de viziunea mistică a celor care cred în ea sau de către cei interesaţi, fără să aibă vreun temei în realitatea istorică.
Cercetând presa, o întâlnim încă pe vremea lui Al. I. Cuza, în revistele Anale economice, din anul 1861. Într-un articol, menţionându-se marile bogăţii ale ţării (fără să se specifice care erau ele), se afirmă că România ar constitui „grânarul Europei”. Formula a fost repetată apoi, până la izbucnirea primului război mondial şi tot până atunci marii proprietari pledau pentru menţinerea latifundiilor, a marilor exploataţii agricole care, argumentau ei, au făcut din România grânarul Europei.
În perioada interbelică, 1919-1939, stindardul „România – grânar al Europei” s-a plecat, întrucât marea proprietate funciară, prin reforma agrară din anul 1921, s-a transformat, în majoritatea ei, în mica proprietate şi mica exploataţie agricolă, cu randamente reduse. Dar legenda nu a apus; în unele publicaţii, în unele pledoarii parlamentare, care nu acordau atenţie, ca de obicei, datelor statistice, se mai auzea afirmaţia mândriei naţionale „a României, grânar al Europei”. O serie de publicaţii şi autori străini au preluat şi difuzat, la rândul lor, această apreciere.
Vreme de o jumătate de secol apoi, de la cel de al doilea război mondial şi în toată perioada agriculturii colectiviste şi statal centralizate, legenda a adormit. A fost trezită şi repusă în circulaţie cu energie după 1989, în diferite scopuri electorale, politice sau pur şi simplu din ignoranţă, mai ales în Parlament. Şi astfel, fie din amintire, fie din auzite din bătrâni ori pentru că legenda folosea ca argument pentru unele cauze, ea a trecut în mass-media. Propagarea ei era favorizata acum şi de faptul că nici în cărţile de istorie generală nu se spunea nimic şi nici în lucrările ştiinţifice de istorie socială şi economică. Dar câţi oameni din ţara noastră cunosc situaţia agriculturii romaneşti de acum 100 sau 50 ani? Şi atunci autoritatea politică sau administrativă a celor care susţineau că România era grânarul Europei învestea această afirmaţie cu credibilitate; şi tot românul regretă acum trecutul glorios al ţării, care înainte vreme hrănea Europa. Uneori, afirmaţia „România, grânarul Europei” este adusă ca argument pentru justificarea eficienţei micii exploataţii agricole actuale rezultată prin efectul legii funciare ce a desfiinţat C.A.P.-urile şi a retrocedat pământul ţăranilor.
Să apelăm deci la datele statistice, singurele în măsură să comensureze producţia şi exportul românesc de cereale şi locul său în Europa.
Pe la 1860, potrivit unei statistici comparative europene, apărută la Lemberg, în 1865, producţia de cereale a României se ridică la 115 milioane franci francezi, iar exportul de cereale, ce reprezenta 31% din producţie, însuma 36 milioane franci. În aceeaşi perioadă, ţările exportatoare europene trimiteau peste graniţă – în general, tot în ţările continentului – cereale în valoare de 573 milioane franci. Rusia şi Polonia deţineau 42% din exportul european, Imperiul otoman exporta cereale în valoare de 84 milioane franci, Austria 62 milioane, Danemarca 52 milioane, Uniunea vamală germană (creată în 1819) 36 milioane. Deci exportul conta cu 6,2% din totalul exportului ţărilor europene.
Totodată, o altă categorie de state europene importau cereale în suma de 811 milioane franci. România acoperea 4,4% din importul general al Europei. Continentul nostru avea un deficit de cereale (importa în valoare de 811 milioane franci şi exporta de 573 milioane) de 238 milioane franci, acoperit din importuri de peste Ocean. Ca urmare, cu 6,2% din exportul şi cu 4,4% din importul european, România nu putea constitui, la 1860, în nici un caz sursa principală de aprovizionare a Europei cu cereale, fiind deci departe de a constitui grânarul Europei”.
În perioada 1860-1915, agricultura României a făcut progrese notabile. A sporit astfel surplusul de cereale pentru export de la 568 mii tone, în media anilor 1862-1866, la 1925 mii tone în media anilor 1909-1913, respectiv o creştere a volumului exportului de 5,1 ori. România era astfel, pe la 1913, o ţară importantă în producţia şi exportul de cereale a continentului. În perioada luată în calcul, României îi revenea 5% din producţia de cereale a continentului, dar 6,4% în cea de grâu şi 18% în producţia de porumb. La exportul Europei de 21,6 milioane tone, România contribuia cu 2,9 milioane tone, respectiv cu 13,4% din total. ţara noastră acoperea 8,7% din cele 33,2 milioane tone de cereale importate de Europa. Totalul necesitaţilor de consum ale Europei (producţia plus importul minus exportul) se ridică la 132,6 milioane tone, la care ţara noastră contribuia (consum intern plus export) cu 6,2 milioane tone, ceea ce însemna 4,7% din trebuinţele continentului. Cu toate acestea, cu 5% din producţia de cereale a continentului, cu 13,4% din exportul sau, cu 8,7% în acoperirea importului şi cu numai 4,7% din consumul întregului continent, România nu putea fi considerată nici înaintea primului război mondial „grânarul Europei”.
În perioada interbelică, datorită dezmembrării marii proprietăţi latifundiare care furniza majoritatea producţiei la export şi transformării ei în mici exploataţii ţărăneşti, România pierde poziţiile ocupate în producţia şi exportul de cereale ale continentului de dinainte de primul război mondial. Una dintre consecinţele fărâmiţării şi parcelării agriculturii romaneşti a fost reducerea randamentelor la hectar ale diferitelor culturi cu 20-30% şi scăderea serioasă a calităţii producţiei agricole, cu repercusiuni drastice asupra capacităţii de concurenţă pe piaţa mondială a cerealelor.
În rezumat, populaţia s-a mărit de 2,7 ori, producţia pe locuitor s-a redus la 62,3%, deci cu peste o treime faţă de anii 1909-1913, în vreme ce consumul este aproape stagnant (o creştere de 1%). Reducerea producţiei s-a repercutat numai asupra exportului, care stă diminuat cu 82%.
Să vedem acum care era poziţia României în producţia, exportul şi importul Europei în ultima parte a perioadei interbelice. După datele Anuarului internaţional de statistică agricolă, în media perioadei 1934-1938 în Europa se produceau 126,3 milioane tone cereale, din care României îi reveneau 10,5 milioane, respectiv 8,3%. În aceeaşi perioadă, continentul nostru importa anual 41,4 milioane tone cereale şi exporta 10,9 milioane tone. România conta cu 3,9% în importul continentului şi cu 14,7% în exportul sau. Consumul Europei în acelaşi interval de timp reprezenta 157,1 milioane tone, iar al României era de 10,3 milioane tone, adică 6,6% din consumul continentului.
Datele statistice de mai sus demonstrează fără putinţă de tăgadă că în toată perioada modernă a României, deşi ţara noastră avea o structură economică agrară sau preponderent agrară, cu unul dintre cele mai ridicate grade de cerealizare din Europa – între 80-90% din întreaga suprafaţă arabila se însămânţa cu cereale -, nu avea în mod obiectiv capacitatea de a furniza o masă mare de cereale Europei pentru a putea fi considerată principala sau una dintre principalele surse de alimentare a continentului.
Şi după 1950, până în 1989, când colectivizarea forţată a creat mari exploataţii agricole, iar prin investiţii masive sä mecanizat şi chimizat agricultura, peste o treime din terenul arabil fiind amenajat pentru irigaţii, ceea ce a sporit randamentul la hectar, oferta de cereale romaneşti pe piaţa europeană a rămas modestă.
Datele statistice ne arată clar că datorită resurselor sale naturale – suprafaţa şi populaţie -, cât şi datorită caracterului preponderent manual al procesului de producţie cu randamente reduse, România nu a putut şi nu putea să fie o bază prioritară de aprovizionarecu cereale a Europei, sau cum a circulat legenda – „grânarul Europei”.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Asemenea oricărei legende, nici despre aceasta „România, grânar al Europei” – nu se ştie cine a creat-o şi când a fost pusă în circulaţie. Dar ea a trăit, trăieşte, alimentată de viziunea mistică a celor care cred în ea sau de către cei interesaţi, fără să aibă vreun temei în realitatea istorică.
