Propulsia prin electrogravitaţie a lui Tesla: o invenţie secretă?

Ultimul brevet al lui Nikola Tesla, eliberat în 1928 sub numărul 1.655.114, se referea la o mașină de zbor cu caracteristici similare cu cele ale unui elicopter și ale unui avion. În amurgul vieții sale, se spune că Tesla a întocmit planuri pentru un motor conceput special pentru nave spațiale.

Observațiile Tesla privind emisia electrostatică de la conductori au arătat că emisia tinde să se concentreze acolo unde suprafața se curbează sau are o margine. Acest fenomen, cunoscut sub numele de efect Faraday, a fost descoperit de Michael Faraday. În esență, sarcinile electrostatice curg pe suprafața unui conductor, mai degrabă decât să o pătrundă. Aceste cunoștințe formează baza cuștii Faraday, utilizată pe scară largă în laboratoarele de cercetare de înaltă tensiune pentru a proteja oamenii și echipamentele sensibile împotriva daunelor.

În cazul OZN-urilor, martorii oculari raportează prezența unei coloane circulare sau a unui canal care trece prin centrul vehiculului. Această structură servește drept suprastructură pentru vehiculul în formă de farfurie și conține o bobină de înaltă tensiune, de înaltă frecvență, despre care se crede că este un transformator rezonant. Această bobină seamănă cu „bobina Tesla”, inventată de Nikola Tesla în 1891. Coloana sau canalul gol, cu un diametru de aproximativ 60 de centimetri, poate găzdui un generator de turbină în unele vehicule. Când se creează un vid într-o emisferă a navei, presiunea atmosferică trece prin tub pentru a antrena un generator electric cu turbină. Unele rapoarte sugerează că extratereștrii folosesc acest sistem ca centrale electrice staționare pe planetele lor.

Dr. Townsend Brown, student la fizică al doctorului Paul Alfred Biefeld, a avansat mai mult conceptul de utilizare a electricității de înaltă tensiune pentru propulsie. În 1923, Brown a descoperit așa-numitul efect Biefeld-Brown. El a observat că atunci când două plăci care transportau tensiuni ridicate de curent continuu au fost separate de un dielectric, electrodul negativ s-a deplasat spre placa pozitivă. Acest lucru a condus la dezvoltarea electrogravitației, o tehnologie menită să controleze gravitația folosind încărcare electrică de înaltă tensiune. Experimentele lui Brown au culminat cu crearea unui model de farfurii de 35 de cm în 1958, capabilă să ridice mai mult de 110% din greutatea sa. El a atribuit această mișcare unui câmp gravitațional indus de electrostatică între plăcile condensatorului.

Munca lui Brown a atras atenția pe scară largă, cu demonstrații subliniind potențialul tehnologiei de a atinge viteze remarcabile. Într-o demonstrație, o pereche de discuri de 40 de cm a zburat cu 19 km/h atunci când au fost electrizate cu 50.000 de volți. Alte vehicule au zburat în jurul unei piste la viteze de câteva sute de km pe oră când au fost alimentate cu 150.000 de volți. Aceste demonstrații au reprezentat progrese semnificative în domeniul electrogravitației, demonstrând posibilitatea controlului gravitației prin sarcină electrică.

Pe măsură ce discul avansează datorită câmpului gravitațional autogenerat, el a atras cu el norii de ioni pozitivi și negativi, împreună cu efectele electrogravitaționale asociate acestora. Acest mecanism le-a permis discurilor să călătorească pe unda gravitațională care avansează, precum surferii care merg pe valurile mării.

Dr. Mason Rose a descris principiul de funcționare al propulsoarelor mai sus amintite după cum urmează: „Farfuriile zburătoare create de Brown nu dispun de propulsoare, jeturi sau piese mobile. În schimb, generează un câmp gravitațional modificat în jurul lor, analog cu cel produs prin a sta pe partea abruptă a unui deal”.

Ocupanții farfuriilor zburătoare ale lui Brown ar experimenta un stres minim, indiferent de virajele bruște sau de accelerație, deoarece ei, împreună cu nava și încărcătura ei răspund în mod egal la distorsiunea undei a câmpului gravitațional. La început, scepticii au speculat că discurile au fost propulsate de presiunea ionilor negativi care loveau electrodul pozitiv. Cu toate acestea, testele lui Brown în camera de vid au demonstrat că o forță exista chiar și în absența unei astfel de forțe ionice. Brown nu a propus o teorie definitivă pentru a explica acest fenomen electrogravitațional neconvențional, în afară de a afirma că acesta contrazice atât teoriile generale ale relativității, cât și electromagnetismul modern. Cu toate acestea, progresele recente în fizica teoretică oferă o explicație mai clară.

Conform cineticii subcuantice, propusă de un fizician laureat al Premiului Nobel, potențialul gravitațional poate prezenta două polarități, care atrag sau resping materia. Electronii, de exemplu, creează un „deal gravitațional” care respinge materia, în timp ce protonii creează un rezervor gravitațional care atrage materia. Pe măsură ce tensiunea crește, „dealul gravitațional” potențial și rezervorul devin mai abrupte, creând o pantă mai abruptă între ele. Această înclinare are ca rezultat o forță gravitațională mai mare asupra discului, care îl trage în direcția norului de ioni pozitivi.

Datorită muncii de pionierat a unor vizionari precum Tesla și T. Townsend Brown, căutarea tehnologiei antigravitaționale este în desfășurare de mulți ani. Într-un articol „Mechanics Illustrated” din iunie 1957, scris de G. Harry Stine și intitulat „Cucerirea spațiului”, ni se spune că Armata Americană era foarte interesată de cercetarea antigravitațională. Stine a sugerat că viitoarele nave spațiale ar putea fi propulsate de dispozitive antigravitaționale. Aceste dispozitive, în loc să recurgă la forța brută pentru a contracara gravitația, ar folosi gravitația în sine, similar modului în care un avion folosește aerul pentru a zbura.

Propulsia gravitațională a condus la câteva descoperiri cruciale, cum ar fi revelația că forța de propulsie afectează toate părțile din câmpul gravitațional creat de propulsia gravitațională. În plus, vehiculele gravitaționale pot schimba rapid direcția, pot accelera cu viteză mare și pot opri brusc, fără a supune ocupanților la un efort mare, datorită mecanismelor de control sofisticate.

Deși ideea unei nave spațiale bazate pe gravitație poate părea SF, ea își are rădăcinile în cercetări științifice serioase. Progresele din domeniul electromagnetismului sunt paralele cu cele din cercetarea gravitațională, așa că există un optimism tot mai mare că gravitația poate fi valorificată în curând pentru a depăși provocările structurale, dinamice și medicale asociate călătoriilor în spațiu. Deși pe termen scurt propulsia rachetei va continua să fie principalul mijloc de explorare a spațiului, posibilitatea valorificării gravitației pentru călătoriile interstelare este din ce în ce mai plauzibilă. În viitor, călătoriile pe Lună, planete și chiar stele ar putea fi făcute în timpuri extraordinar de scurte și cu o comoditate fără precedent, revoluționând înțelegerea de către umanitate a explorării spațiului.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.