„Poarta Soarelui” de la Tiahuanaco – un monument de mii de ani vechime, care prezintă nave spaţiale superioare celor produse astăzi de ruşi şi americani
În noiembrie 1961, un arheolog curios intră în holul Muzeului Omului, situat în Piaţa Trocadero din Paris. Urcă la primul etaj, admiră în trecere vitrina cu exponatele de la Lussac-les-Châteaux, pe cea de la Montignac-Lascaux şi, traversând sala Columbiei, urcă scara de marmură. Pe pereţii înalţi sunt etalate basoreliefuri, mulaje ale unor sculpturi precolumbiene, rozete mayaşe, aztece, incaşe. În capătul de sus a scării monumentale se poate vedea o masă întunecată. Omul se opreşte şi savurează minutul care precede descoperirea.
Scoate din buzunar o fotografie mărită care reprezintă nişte personaje aproape caricaturale, puternic stilizate, care au particularitatea de a se afla în nişte maşini complicate, aparate cu curbe savante, cu articulaţii precise. La prima vedere, aceste aparate pot să semene cu un fel de echipamente stratosferice prevăzute cu motoare cu reacţie sau cu propulsie, aparate, motoare pe care omul urmează cu siguranţă să le inventeze.
Masa întunecată care l-a făcut pe arheolog să se oprească este un monolit în care este inserată o poartă, cu un fronton şi o friză pe trei rânduri. Acest monolit are un nume: „Poarta Soarelui” – Puerta del Sol – de la Tiahuanaco (Bolivia). Nu are vârstă. Niciun martor, din nicio epocă, nu a văzut oraşul Tiahuanaco, din Anzii Cordilieri, altfel decât în ruine.
Arheologul compară aparatele din fotografie cu friza de piatră. Este imposibil ca aceste aparate, aceste echipamente stratosferice să poată figura pe un monolit. Bărbatul se apropie. Ridică privirea. Acolo, în faţa lui, misterioasele gravuri în piatră – un mulaj, bineînţeles, care reproduce exact originalul – sunt identice cu cele din fotografie.
Astfel, strămoşii noştri din America, inventau nave spaţiale superioare celor concepute de ruşi şi de americani! Şi ce înseamnă invenţiile, descoperirile şi ştiinţa noastră, dacă nişte strămoşi îndepărtaţi, a căror amintire s-a pierdut în negura timpului, ne-au precedat în privinţa descoperirilor, şi poate că au trăit în civilizaţii la fel sau mai avansate decât a noastră?
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
În noiembrie 1961, un arheolog curios intră în holul Muzeului Omului, situat în Piaţa Trocadero din Paris. Urcă la primul etaj, admiră în trecere vitrina cu exponatele de la Lussac-les-Châteaux, pe cea de la Montignac-Lascaux şi, traversând sala Columbiei, urcă scara de marmură. Pe pereţii înalţi sunt etalate basoreliefuri, mulaje ale unor sculpturi precolumbiene, rozete mayaşe, aztece, incaşe. În capătul de sus a scării monumentale se poate vedea o masă întunecată. Omul se opreşte şi savurează minutul care precede descoperirea.
