1816: anul fără vară! De ce a nins şi a fost ger în lunile iunie, iulie şi august?
Acum peste două secole, în anul 1816, în luna iunie a nins bogat, iar lunile următoare, iulie și august, au avut loc geruri cumplite. Calamitatea s-a întins în toată Europa occidentală, în Canada, și în statele nord-estice ale Americii.
În cronica zilnică a fenomenelor meteorologice, ținută scrupulos încă din 1779 de toți președinții colegiului Yale din New Haven, oraș de pe litoralul atlantic al SUA, luna iunie a anului 1816 e înregistrată drept cea mai rece din întreaga perioadă de până azi. O cronică meteo similară (ținută cu regularitate din 1753 la Geneva) înregistrează același fenomen, iar în Anglia, în deosebi în ținutul Lancashire, cea mai friguroasă a fost luna iulie. Folclorul mai multor popoare a înregistrat și el nemaipomenitele geruri.
Filmul dezastrului debutează încă în anul 1815, când a avut loc o mare erupție a vulcanului Tambora, din Indonezia. Pe vremea aceea, vulcanul avusese înălțimea de 4300 metri, dar erupția neobișnuit de violentă i-a năruit conul, astfel că Tambora nu este azi mai înalt de 2821 metri. Consecințele erupției s-au răspândit pe o distanță de mii de kilometri. Deși vulcanul se află pe insula Sumbawa, totuși locuitorii din Java, aflați la o depărtare de 500 de km, erau cuprinși de groază. La amiază, cerul era învăluit într-o pâclă plumburie opacă, rezultată din cenușa expulzată de vulcan, iar Soarele însuși avea o peliculă neagră. Cenușa se lăsase în strat gros pe case, pe străzi, pe ogoare. Din timp în timp, oamenii se cutremurau auzind puternicele explozii ale vulcanului, ca niște salve de artilerie.
După patru ani de la erupție, vapoarele mai întâlneau pe ocean mari bucăți de lavă solidificată. Pulberea vulcanică a circulat în straturile înalte ale stratosferei câțiva ani în șir, reflectând razele solare și diminuând astfel enorm puterea calorică a astrului dătător de viață. Explicația frigului era aceasta. De altfel, încă mai demult, Benjamin Franklin prevăzuse asemenea posibilități, explicând gerurile mari ale iernii 1783/1784, ipoteză pe care meteorologii din zilele noastre au confirmat-o.
Primul val neobișnuit de frig a ajuns în America în dimineața de 6 iunie 1816; în acea zi, zăpada s-a așezat într-un strat gros până la 15 cm. Un vânt pătrunzător prăvălea oamenii din mers. Gerul s-a menținut până la 11 iunie. Al doilea val de frig a venit la 9 iulie, iar al treilea și al patrulea, la 21 și 30 august. Peste tot unde a bântuit, iarna din acea vară a distrus orice semănături, iar frunzele copacilor s-au făcut negre. Gerurile au fost însă și mai puternice în Canada, unde au distrus orice urmă de grâu și porumb.
Cel mai greu a fost îndurată acea „iarnă vulcanică” în Europa occidentală, unde oamenii au început să mănânce mușchi, licheni, scoarță de copaci etc. Mii de oameni au murit totuși de foame și de frig.
Acum peste două secole, în anul 1816, în luna iunie a nins bogat, iar lunile următoare, iulie și august, au avut loc geruri cumplite. Calamitatea s-a întins în toată Europa occidentală, în Canada, și în statele nord-estice ale Americii.
