Pe timpul lui Vasile Lupu, femeia putea fi bătută legal de soţul ei cu pumnul sau cu palma
Încă de la începuturile sale, mai pretutindeni, familia a presupus exercitarea unei puteri, aceasta revenindu-i, printr-o deducţie logică, celui mai puternic fiziceşte – bărbatului –, care va veghea asupra tuturor membrilor reuniţi sub autoritatea sa. În Cartea Româneasca de Învăţătură, din timpul lui Vasile Lupu (1634-1653), se precizează că „bărbatul poate să-şi bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea şi zapis să nu o bată“. Problema durităţii, a limitei până la care putea merge violenţa în sânul familiei era însă foarte… permisivă. Exagerată era considerată doar bătaia cu toiagul său „când se va sfărâma lemnul“. Legea aducea chiar lămuriri mai explicite: „De-şi va bate în neştire muiarea cu pumnul său cu palma, aceaia nu se cheamă ca iaste cu vrăjmăşie asupra ei“.
Probele în caz de abuz de folosire a dreptului de corecţie erau foarte greu de instrumentat. Pentru că nici „vaetele muierii şi ţipetele ce se aud în casă“, „nice ochii ei de vor fi vineţi sau obrazul de va fi umflat“, „acelea nu vor putea arăta vrăjmăşia bărbatului“.
Codul civil din 1864 a păstrat, în mare parte, tradiţia. Bărbatul primea, cum era şi normal, în cadrul familiei „direcţia bănească“, având dreptul să controleze conduita, relaţiile soţiei şi chiar corespondenta acesteia. Soţia era obligată să ceară constant autorizaţia „stăpânului“ pentru orice acte civile ce voia să le încheie. Iar, în cazul extrem al părăsirii domiciliului conjugal de către femeie, sau când aceasta nu voia să-şi urmeze soţul, capul familiei putea să o readucă acasă.
Încă de la începuturile sale, mai pretutindeni, familia a presupus exercitarea unei puteri, aceasta revenindu-i, printr-o deducţie logică, celui mai puternic fiziceşte – bărbatului –, care va veghea asupra tuturor membrilor reuniţi sub autoritatea sa. În Cartea Româneasca de Învăţătură, din timpul lui Vasile Lupu (1634-1653), se precizează că „bărbatul poate să-şi bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea şi zapis să nu o bată“. Problema durităţii, a limitei până la care putea merge violenţa în sânul familiei era însă foarte… permisivă. Exagerată era considerată doar bătaia cu toiagul său „când se va sfărâma lemnul“. Legea aducea chiar lămuriri mai explicite: „De-şi va bate în neştire muiarea cu pumnul său cu palma, aceaia nu se cheamă ca iaste cu vrăjmăşie asupra ei“.
