Originea secretă a unor expresii populare, ca de exemplu, „a da bir cu fugiţii” sau „a da ortu popii”

În acest articol vom explora câteva expresii populare, raportate la adevărul istoric care le-a generat.

1) A da bir cu fugiţii. Încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea, ţărănimea din Muntenia şi Moldova, nemaiputând suporta povara grea a birurilor, fugea în masă de pe moşiile boierilor, iar alţii luau calea codrului devenind haiduci. Apăsarea birurilor a durat secole de-a rândul, generând diferite răscoale în toate cele trei provincii româneşti, în epoca fanarioţilor, sub domnia lui Constantin Hangerli (1797-1799) în Muntenia culminând cu introducerea oieritului şi a văcăritului.

2) S-a strâns funia la steajer. Expresia e strâns legată de o veche îndeletnicire agricolă, azi dispărută. Înainte de inventarea maşinii de treierat, grâul se treiera cu caii. Se planta un steajer, pe un loc neted, fără iarbă, în jurul căruia se aşezau în cerc câteva rânduri de snopi de grâu. Legați de o frânghie, un cal sau doi se învârteau în jurul parului până când frânghia se scurta de tot, după care începeau să alerge invers până când ajungeau iar la margine. Când spicele de grâu erau zdrobite complet, se separau paiele de boabe, grâul fiind vânturat de pleavă până când rămânea numai bobul.

3) A dat ortu popii. Această expresie s-a cristalizat în jurul cuvântului de origine poloneză ort, orti, cu sens de monedă mică, adică un sfert dintr-un leu vechi, o băncuță cum i se spunea, ce se da preotului pentru slujba de înmormântare. Cuvântul n-are nimic comun, ca sens, cu ortac, ortaci, prin care se înţelegea tovarăş de drum, de muncă.

4) Îl joacă ursu. Expresia îşi are obârşia în obiceiul ţiganilor de pe vremuri de a umbla şi a juca ursul prin sate, prin oraşe şi prin târguri. Obiceiul e vechi, fiind menţionat în documentele şi cronicile ţării. Pe vremuri, ţiganii prindeau câte un pui de urs pe care îl creşteau şi-l îmblânzeau, îi găureau nasul cu un fier înroşit, şi îi fixau o verigă cu lanţ. Pentru a-l putea instrui să joace la comandă, să se ridice în două picioare şi să facă diferite scamatorii, dresajul se făcea în sunetul tobei pe o vatră arsă de foc. Astfel instruit, ursul era purtat de lanţ prin sate şi oraşe, constituind o sursă de câştig. Obiceiul s-a menţinut la noi până în perioada dintre cele două războaie, când autorităţile l-au interzis cu desăvârşire.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.