Site de secrete, stiinta si metafizica

O regie marca “Mosfilm”: şi ruşii, ca şi americanii, şi-au înscenat ieşirile spaţiale din anii ’50 şi ’60

9 20

sputnik2Se ştie cât de multe controverse a stârnit aşa-zisa aselenizare din 1969, foarte multe argumente sugerând faptul că omul n-a fost niciodată pe Lună, totul nefiind decât o regie hoolywoodiană, pusă la cale de către mai marii NASA. Se pare că nici foştii omologi sovietici ai lui NASA n-au stat cu mâinile în sân, ruşii regizându-şi aşa-zisele ieşiri spaţiale din anii 1950-1960, folosindu-se, probabil, de efectele speciale produse în studiourile de filme Mosfilm. Cum amândouă superputerile spaţiale (SUA Şi URSS) şi-au regizat ieşirile spaţiale de la începuturi, e limpede de ce ambele state au păstrat tăcerea asupra acestor subiecte controversate: fiecare din părţi erau expuse.

Lansarea satelitului sovietic Sputnik, văzută ca “marea victorie” a sistemului comunist

„Cursa spaţială” a început la 4 octombrie 1957, când ruşii au anunţat că au lansat pe orbită primul satelit artificial din istorie, numit Sputnik.  Ruşii au făcut acest lucru pentru a demonstra că sistemul comunist este superior celui capitalist. Aşa cum afirma cineva “vechiul zvon privind ineficienta socialismului a încetat din momentul în care Sputnik-ul a început să se învârtă în jurul Pământului.”

Rachetele sovietice de la sfârşitul anilor ’50 nu erau mai avansate decât rachetele germane V2

Leonid Vladimirov, un scriitor rus în domeniul cercetării spaţiului care a fugit în Occident, a scris o carte denumită “Cacialmaua spaţială a ruşilor”. Vladimirov a prezentat starea industriei ruseşti de proiectile după lansarea pe orbita a satelitului Sputnik. El şi-a informat cititorii că ruşii, în 1959 „propuseseră să fabrice un «ciorchine de ciorchini» – combinând cinci motoare de patru camere pentru a construi un motor uriaş”. Combinarea mai multor rachete indica faptul că industria rusească de rachete nu evoluase prea mult de când Eisenhower (general american) le cedase rachetele V-2 (acest lucru se întâmplase la sfârşitului celui de-al doilea război mondial, în 1945, rachetele germane V-2, fiind considerate multă vreme cele mai avansate din istoria omenirii). Indica de asemenea că aceste rachete erau greoaie şi extrem de nesigure, din cauza dificultăţii de a trage deodată cu un număr atât de mare de rachete.

Sputnik12Situaţia industriei ruseşti de proiectile era cunoscută de guvernul american, conform unui articol din 1980 apărut în revista Time. “În anul 1959, survolarea (de către avioanele de spionaj U-2) zonei Tyuratam (unde erau testate toate proiectilele ruseşti) a liniştit Statele Unite. Determinând că deschiderea rachetei la baza pistei de lansare avea 15 m diametru, specialiştii care au interpretat fotografiile au ajuns la concluzia că sovieticii foloseau încă proiectile propulsate de rachete auxiliare, prinse în jurul rachetei principale. Întrucât erau atât de greoaie încât nu puteau fi practic utilizate, cercetătorii Statelor Unite au ajuns la concluzia că nu exista încă un decalaj în domeniul rachetelor”.

Decalajul rachetelor dintre SUA şi URSS nu exista

Această situaţie este extrem de relevantă, ţinând cont de articolul din 1980, căci „decalajul rachetelor”, care a fost una dintre principalele chestiuni discutate în timpul campaniei electorale Kennedy-Nixon din 1960, de fapt nu exista. Să ne amintim că John Kennedy a susţinut că administraţia Eisenhower, pe care a trebuit s-o apere Richard Nixon, întrucât el era vicepreşedintele lui Eisenhower, le permisese ruşilor să depăşească cu mult eforturile pe-atunci anemice ale americanilor în industria rachetelor, până când s-a ajuns la un decalaj enorm al rachetelor, ce ameninţa însăşi securitatea poporului american. Să ne amintim că Nixon nu şi-a susţinut prea convingător punctul de vedere, iar Kennedy a câştigat alegerile. Şi în tot acest timp Nixon ştia (sau ar fi trebuit să ştie) că „decalajul rachetelor” nu exista. Rusia nu dispunea de tehnologia cu care se lăuda.

Nici în 1978, ruşii nu erau în stare să construiască o rachetă individuală puternică

America ştia că ruşii nu perfecţionaseră încă racheta individuală, şi de fapt „lipeau” o serie de rachete V-2 de o unitate centrală. Această combinare a mai multor rachete poate fi văzută în numărul din 14 august 1978 al revistei Time, la pagina 48, şi în publicaţia Register din Santa Ana, în numărul din 17 septembrie 1976. Aceste fotografii arată o rachetă centrală, înaltă şi subţire, cu patru „ciorchini” în jurul motorului principal, fiecare format din patru rachete.
Asta înseamnă că în 1978 ruşii nu erau suficient de avansaţi pentru a dezvolta tehnologia de construire a unei rachete individuale, capabilă să propulseze o încărcătură considerabilă în spaţiu.

De fapt, ruşii experimentaseră asemenea tehnologii fără succes, conform lui Vladimirov: „Prietenii mei ingineri îmi povesteau cum se construiau copii ale tuturor rachetelor americane cunoscute în fabricile sovietice, la nivel experimental… Motoarele… s-au ars toate în timpul testărilor”. Alte eforturi ruseşti în domeniul rachetelor pot fi puse sub semnul întrebării.

Aselenizarea lui Lunik din 1959, o farsă a ruşilor ce a precedat farsa americană din 1969

modulul Lunik
modulul Lunik

Aselenizarea „Lunik-ului” în 1959, de exemplu, a fost denumită „farsă” de către scriitorul american Lloyd Mallan, care a scris: „Lunik-ul a fost, pe scurt, o farsă internaţională, magnifică şi insolentă. N-am descoperit niciun indiciu… la niciun centru de urmărire din Lumea Liberă, care să fi receptat cu siguranţă ştiinţifică vreun semnal radio de la racheta Rusiei”.

Plimbarea în spaţiu a cosmonautului Alexie Leonov, o înscenare sovietică

În altă carte pe acelaşi subiect, domnul Mallan a afirmat că „plimbarea în spaţiu” a cosmonautului Alexie Leonov, din 18 martie 1965, „.. .a fost o înscenare. Patru luni de documentare, interviurile cu experţi de vârf în domeniul foto-opticii, foto-chimiei şi electro-opticii, care au studiat cu atenţie înregistrarea video şi fotografiile prezentate de guvernul sovietic, m-au convins…”

Concluziile lui Mallan au fost că filmul care-l arăta pe Leonov în spaţiu a fost trucat. Prim-planul (Leonov) a fost suprapus pe fundal (Pământul). Filmul rusesc arăta reflexiile plăcii de sticlă sub care s-a efectuat dubla impresiune.
Leonov era suspendat cu sârmă sau cabluri, iar în mai multe secvenţe din filmul rusesc se poate observa reflexia luminii dintr-o mică porţiune de sârmă (sau cablu) ataşată de costumul lui Leonov.

Un unghi al camerei de filmat era imposibil de realizat. Acesta îl arată pe Leonov târându-se prin trapă pentru a ieşi în spaţiu. Era un unghi filmat de sus, deci camera ar fi trebuit să se afle în spaţiu, în afara navei.

Leonov, se afla in spatiu, sau in studiourile Mosfilm?
Leonov, se afla in spatiu, sau in studiourile Mosfilm?

O fotografie (cea mai clară) îl arată pe Leonov ieşind prin trapă în picioare, cu corpul încă pe jumătate în interiorul navei. Această ipostază e în contradicţie cu filmul video, care-l arată târându-se pe burtă pentru a ieşi prin trapă.

Observând cu mare atenţie mişcările lui Leonov când se chinuie să înainteze prin tunelul extrem de lung, este evident că el este supus forţei gravitaţionale şi îşi coordonează forţă musculară împotriva unei singure părţi a tunelului, în loc să se izbească de toţi pereţii şi să înainteze cu uşurinţa normală în condiţiile de absenţă a gravitaţiei.

Ruşii nu aveau în anii ’60 nicio industrie spaţială?

Alte exemple ale falsităţii eforturilor spaţiale ruseşti ilustrează pe larg acuzaţia că dovezile prezentate sunt departe de a fi adevărate. Revista Scientific American din februarie 1962 a tipărit în pagina 91 o reclamă, plasată acolo de compania Sperry Gyroscope. Aceasta consta într-un desen, ilustrând o staţie spaţială pe orbită şi câţiva indivizi care munceau, îmbrăcaţi cu costume spaţiale. Acelaşi desen, cu câteva fraze explicative care identificau anumite elemente ale staţiei spaţiale, a apărut şapte ani mai târziu în ziarul New York Times din 13 octombrie 1969, la pagina 32.

Însă New York Times a folosit desenul pentru a ilustra „Concepţia unei viitoare staţii spaţiale sovietice, în care echipajul navei-mamă se mută printr-un tunel de trecere pentru a ajuta la asamblarea altei nave”. Poate vă întrebaţi de ce a fost nevoit New York Times să recurgă la o reclamă Sperry din 1962 pentru a ilustra industria spaţială rusă. Singura concluzie pe care o putem trage este că ruşii nu aveau o industrie spaţială. Logic era, dacă ar fi avut o asemenea industrie, să o facă cunoscută în întreaga lume prin schiţe sau fotografii uşor de identificat.

Nici Gagarin, “primul om în spaţiu cosmic”, se pare că n-a ajuns niciodată acolo

Iuri Gagarin
Iuri Gagarin

Iuri Gagarin, care e prezentat cu surle şi trâmbiţe de către propaganda sovietică, drept “primul om în Cosmos”, în urma zborului de pe data de 12 aprilie 1961, se pare că n-a ajuns niciodată acolo. Există o mulţime de inexactităţi şi de contradicţii cu privire la Gagarin: astfel, nu există documente filmate ale lansării şi aterizării. Oamenii de ştiinţă au ajuns la un consens în ceea ce priveşte durata şi coordonatele zborului numai după câteva zile şi după ce au făcut corecturi penibile. Lucruri miraculoase s-au întâmplat şi la aterizare: Gagarin trebuie să fi ieşit singur din capsula strâmtă. Căci el a salutat o ţărancă pe drum, înainte ca echipele de intervenţie să fi ajuns la el. Astfel că, nu trebuie să ne mire că Gagarin a murit doar câţiva ani mai târziu, în timpul unui zbor de antrenament, în condiţii care nu au fost niciodată elucidate.

Citește și

Utilizăm cookie-urile pentru a îmbunătăţi funcţionalitatea site-urilor noastre, pentru a te ajuta să navighezi mai eficient de la o pagină la alta, pentru a memora preferinţele tale şi, în general, pentru a îmbunătăţi experienţa utilizatorilor. Accept Cititi mai multe

Politica de intimitate si Cookie