Nefilimii – giganţii de pe planeta ascunsă Marduk – ne-au creat pe noi, oamenii, ca sclavi, pentru a munci pe minele lor de aur. Asta ne spun tăbliţele sumeriene?

În vechile tăbliţe sumeriene, descifrate în anii 1970 de cercetătorul şi scriitorul Zecharia Sitchin, se vorbeşte despre existenţa în sistemul nostru solar a unei alte planete misterioase, pe care babilonienii o numeau Marduk, iar sumerienii – Nibiru. Era o planetă uriașă, care se rotea retrograd față de celelalte planete. În timp ce toate celelalte planete se deplasează mai mult sau mai puțin în același plan, și în aceiași direcție, Nibiru se mișca în direcția opusă. Când se apropia dc celelalte planete, traiectoria sa trecea printre orbitele lui Marte și Jupiter. Scrierile povestesc că traversa sistemul nostru solar o dată la fiecare 3.600 de ani și că, atunci când venea, provoca de regulă un eveniment important în sistemul nostru solar. Apoi ieșea din sistemul nostru solar, mult peste planetele din spațiu și dispărea din raza vizuală.

Există informaţii neconfirmate că NASA ar fi localizat această planetă. Nu e sigur, dar există o probabilitate. NASA ar fi utilizat doi sateliți pentru a o localiza (Pioneer 10 şi Pioneer 11), la distanțe enorme de Soare (în direcţii diferite). Planeta misterioasă se află cu siguranță acolo, dar sumerienii știau de existența ei cu mii de ani în urmă!

Se crede că la una din treceri, Nibiru s-a apropiat atât de mult, încât una din lunile sale a intrat în coliziune cu Tiamat (adică Pământul) și a smuls aproape jumătate din planetă. Mărturiile sumeriene arată că fragmentul mai mare din Tiamat, împreună cu Luna sa principală au fost expulzate de pe traiectoria obișnuită și s-au regăsit pe o nouă orbită, între Venus și Marte, devenind Pământul pe care îl cunoaștem noi azi. Celălalt fragment a explodat în milioane de bucăți formând, ceea ce sumerienii numeau „brățara ciocănită” și ceea ce noi numim azi centura de asteriozi dintre Marte și Jupiter. Acesta este un alt aspect care-i uimește pe astronomii de azi. De unde știau sumerienii de centura de asteroizi, când aceasta nu poate fi văzută cu ochiul liber?

Mărturiile sumeriene continuă să ne vorbească despre evenimente încă și mai îndepărtate, până când, la un anumit punct, ne spun mai multe despre Nibiru, locuită de ființe conștiente, numite nefilimi. Nefilimii erau foarte înalți: femeile aveau o înălțime între 3 și 3,5 metri, iar bărbații între 4 și 5 metri. Tăblițele sumeriene îi reprezintă efectiv pe oameni ca măsurând o treime din înălțimea nefilimilor. Cu adevărat, nefîlimii păreau niște uriași în comparație cu noi. Ei măsurau între 3 m și 5 m în înălțime, dacă este să dăm crezare documentelor. Nefilimii nu erau nemuritori, dar durata lor de viață era în jur de 360.000 de ani pământeni, după mărturiile sumerienilor. Și apoi mureau.

Conform scrierilor de pe tăbliţele sumeriene, cu 430.000 de ani în urmă – poate chiar 450.000 de ani – nefilimii au început să se confrunte cu o problemă legată de planeta lor. Orbita lui Nibiru se afla atât de departe de Soare încât, pentru a menține căldura planetei, nefilimii au decis să împrăștie particule de aur în straturile superioare ale atmosferei, pentru a reflecta lumina și căldura, precum o oglindă imensă. Intenția lor era de a obține cantități enorme de aur, pe care să le pulverizeze, obținând astfel o suspensie în spațiu, în jurul planetei.

Nefilimii erau capabili să călătorească în spațiul cosmic, dar se pare că nu erau cu mult mai avansați decât noi, în epoca modernă. Tăblițele sumeriene descriu acești oameni în navele lor spațiale care lasă flăcări în urma lor, asemănătoare rachetelor. Aceștia se aflau la începuturile erei de cucerire a spațiului, fără un grad sofisticat de evoluție. De fapt, știința lor nu era prea avansată; ei au fost nevoiți să aștepte până când Nibiru s-a apropiat suficient de mult de Pământ, pentru a putea întreprinde călătoria între cele două planete. Nu puteau să se lanseze în spațiu în orice moment; ei trebuiau să aștepte până când distanța devenea adecvată. Nefilimii, fiind incapabili să părăsească sistemul solar, au căutat pe planetele apropiate, și au descoperit că Pământul poseda mari cantități de aur.

În urmă cu peste 400.000 de ani, nefilimii au trimis o echipă pe Pământ, cu singurul scop de a obține aur. Dintre nefilimii care au venit pe Pământ, 12 membri erau conducători, aproximativ 600 erau muncitori care urmau să sape după aur, și aproximativ 300 rămâneau pe orbită în navele-mamă. Inițial, ei au aterizat într-o zonă din actualul Irak, stabilindu-se și construindu-și orașele, dar nu acela era locul unde urmau să sape după aur. Pentru aur, ei s-au dus într-o anumită vale din sud-estul Africii. Unul dintre cei 12 șefi, cu numele de Enlil, era conducătorul echipei de mineri. Ei săpau adânc în pământ, extrăgând mari cantități de aur. Apoi, la fiecare 3.600 de ani, când apropierea între Nibiru/Marduk și Pământ era maximă, ei transferau aurul acasă, pe planeta lor, după care continuau săpăturile, în timp ce Nibiru își parcurgea traiectoria. Conform scrierilor sumeriene, ei au săpat o perioadă cuprinsă între 100.000 şi 150.000 de ani, după care a urmat rebeliunea nefilimilor.

Cândva, între 300.000 și 200.000 de ani în urmă, muncitorii nefilimi s-au revoltat. Scrierile sumeriene mărturisesc despre această răscoală în amănunt. Muncitorii s-au răsculat împotriva conducătorilor lor, refuzând să mai muncească în mine. Rebeliunea a constituit o problemă pentru conducători, așa că cei 12 s-au întrunit pentru a lua o hotărâre. Ei au decis să folosească o formă de viață deja existentă pe această planetă și anume, una dintre primate. Amestecau sângele primatei cu argilă, după care prelevau sperma unui tânăr bărbat nefilim și amestecau toate aceste elemente. Tăblițele îi descriu efectiv manevrând un fel de flacoane de substanțe chimice, turnând ceva dintr-unul în altul, creând astfel această formă nouă de viață. Planul lor era de a combina ADN-ul primatelor cu propriul lor ADN, pentru a crea o rasă avansată față de cea existentă pe Pământ la momentul respectiv și pe care nefilimii ar fi putut să o controleze cu un singur scop: de a o folosi la minieritul aurului.

Conform tăblițelor sumeriene originale, noi am fost creați spre a fi mineri, sclavi, care să sape după aur. Acesta era scopul creării speciei noastre. Odată ce ar fi extras tot aurul de care aveau nevoie ca să își salveze propria planeta, nefilimii intenționau să ne distrugă și să plece. Nici măcar nu ne-ar fi permis să trăim.

Interesant e faptul că arheologii au găsit minele de aur exact în locul în care tăblițele sumeriene susțin că acestea au existat! Aceste vechi mine datează de peste 100.000 de ani. Este cu adevărat incredibil că Homo Sapiens, adică noi, se ocupau cu extracția aurului din aceste mine. Oasele noastre au fost găsite acolo. Aceste mine au fost exploatate cel puțin cu 100.000 de ani în urmă, iar datările cele mai recente evidențiază prezențe umane în aceste mine cu 20.000 de ani în urmă. Așa că ne întrebăm: De ce am căutat noi aur acum 100.000 de ani? Pentru ce aveam noi nevoie de aur? Este un metal moale, și nu putea fi utilizat în aceleași scopuri practice precum celelalte metale. De altfel, descoperirile arheologice din acele vremuri vechi nu au adus la suprafață prea multe artefacte din aur. Și atunci, care era scopul acestor săpături și unde se ducea tot aurul?