Misterioşii beduini din Peninsula Sinai (Israel) – se pare că ei vorbesc o limbă română arhaică de acum 15 secole!

Foarte interesantă relatarea dintr-un număr al revistei „Magazin istoric” din anii ’70. De acolo, putem afla că există sate de beduini în Peninsula Sinai (Israel), unde localnicii au multe cuvinte din limba română veche (valahă). Cum aşa!?

Într-un număr vechi al săptâmânalului englez „Observer”, în pagina rezervată turismului, a fost scris odată un reportaj despre Mănăstirea Sf. Ecaterina, din sudul Peninsulei Sinai. Redând istoricul așezării, ridicată în secolul VI din porunca împăratului Justinian (527-565), ziaristul britanic Eric Newby, care vizitase mănăstirea, furnizează câteva informații uimitoare. El povestește că împăratul bizantin a dăruit mănăstirii un grup de robi, din care o parte au fost „valahi creștini”.

De aici, ne punem întrebarea: oare beduinii din Peninsula Sinai sunt urmași ai robilor valahi? Nu cumva, de-a lungul generațiilor, în deșertul Sinai s-au transmis și s-au răspândit cuvinte ale vorbirii de acum 15 secole?

Marcu Beza, în revista „Boabe de grâu”, în numărul din octombrie 1932, figurează articolul „Urme românești la Muntele Sinai și la Mănăstirea Sf. Sava”. În articolul citat, el povestește cum, prin anul 1922 – după ce i-a apărut studiul „Călători englezi despre români” – careva i-a semnalat că Thomas Herbert amintise, în 1626, de așezări valahe în Asia. Unde puteau fi aceste așezări? Abia după 10 ani a găsit răspunsul. Cu prilejul unei vizite la Ierusalim, a citit cartea scrisă de C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, publicată la Londra în 1931. Jarvis scria: „Printre cei ce ajută pe călugări în treburile mănăstirii se află o ciudată rasă de oameni, ziși Gebalie. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmașii robilor valahi, trimiși de Justinian în veacul al 6-lea, pentru a servi mănăstirilor”.

Marcu Beza i-a scris imediat guvernatorului pentru a-i solicita amănunte și, mai ales, pentru a-l întreba dacă în informațiile sale se bizuie pe vreun act documentar. Răspunsul lui Jarvis a venit prompt: informațiile fuseseră luate de la alți călători. El oferă, totuși, câteva amănunte în plus despre oamenii Gebalie (Djebalieh): „Mai există aproximativ 400; ei trăiesc în afara zidurilor mănăstirii. Au fost obligați să treacă la religia mahomedană puțin timp după Hegira (622)”.

Beza a căutat și alte surse documentare. Folosindu-se și de indicațiile lui Jarvis, a făcut descoperiri semnificative. A găsit că „chestia coloniștilor se întrețese în chiar faptul întemeierii mănăstirii în Sinai la 536“. Astfel, Eutichius, patriarhul Alexandriei între anii 933-940, „dă întregul istoric al fundației Mănăstirii Sinai, arătând că Justinian a trimis o sută de „sclavi ai Romei cu soțiile și copiii lor”. Formula „sclavi ai Romei”, pare a se referi la valahi.

Un autor englez, John Levis Burckardt, într-o carte apărută în 1822, ne oferă amănunte interesante despre viața și obiceiurile celor numiți Gebalie: „Când Justinian a clădit mănăstirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe țărmurile Mării Negre (…) Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din robii creștini, de unde și-i numesc ceilalți beduini „Fiii creștinilor”. Se căsătoresc numai între dânșii, alcătuind o comunitate aparte din vreo 120 de oameni înarmați. Sunt o rasă muncitoare și robustă”.

Într-o lucrare din 1841 a lui Edward Robinson, se citează explicația egumenului mănăstirii privitoare la trecerea „fiilor creștinilor” la mahomedanism: „Justinian, zidind mănăstirea, trimisese o sută de prizonieri valahi. În cursul vremii, cum năvăliseră arabii și răpiseră mănăstirii multe din posesii, urmașii acestor valahi au devenit musulmani și au adoptat obiceiurile arabe”.

Un alt cercetător orientalist, profesorul american E.H. Palmer intrigat și el de ciudații locuitori din Sinai, scria: „Acest trib se zice a fi de obârșie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, așezați de Justinian să păzească mănăstirea. Ei înșiși cred să fi venit dintr-o țară numită „Llah” și trăsăturile lor deosebite de ale obișnuitului tip de beduini par a favoriza presupunerea”.

Marcu Beza a cunoscut personal un asemenea beduin, care i-a servit drept călăuză. Era un om tânăr și voinic, înfășurat la cap cu o broboadă albă, cu cămașă tot albă, cu cingătoare de piele și încălțat în opinci. L-a condus pe cărările muntelui și, la întoarcere, i-a arătat în grădina mănăstirii colțul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creștină a tribului.

La Mănăstirea Sf. Ecaterina, arhiepiscopul Porfirios i-a dăruit lui Marcu Beza o carte grecească a lui Pericle Grigoriade, Sfânta Mănăstire Sinai, tipărită la Ierusalim, în 1875, în care se dau lămuriri și amănunte despre coloniștii Gebalie. În discuția cu oaspetele orientalist, arhiepiscopul a stăruit asupra unui detaliu important, după părerea sa: „Djebalieh înseamnă „oameni de la munte””.

Desigur, se pune problema supraviețuirii, în spațiul deșertului Sinai, a unor elemente ale limbii vorbite pe teritoriul României cu 15 veacuri în urmă! Se naște următoarea întrebare: n-ar putea oferi, oare, „oamenii de la munte” din deșert mărturii lingvistice și toponimice în sprijinul legăturii de continuitate dintre populația daco-romană și poporul român? Posedă cumva Mănăstirea Sf. Ecaterina în vasta și valoroasa ei bibliotecă – una din cele mai vechi din lume – documente lămuritoare privind împrejurările în care au sosit sclavii valahi?

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.