În 1956, un călugăr român fu ultimul care văzu cum arăta cu adevărat Ştefan cel Mare! Însă apoi călugărul făcu o mare nenorocire…

În revista „Formula As” nr. 347 / 1999, întâlnim o relatare extrem de interesantă a lui Alex. Ştefănescu, care susţine că următoarea poveste i-a fost spusă de către călugărul Paisie; acesta din urmă se pare că ar fi fost ultimul om care l-ar fi văzut pe marele domnitor Ştefan cel Mare.

În 1956, cu un an înainte de sărbătorirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, autorităţile de la Bucureşti au trimis la Mănăstirea Putna o comisie care să deschidă mormântul domnitorului. Din comisie făceau parte un activist al PCR, un istoric şi un ofiţer de securitate. Aceştia însă s-au îmbătat zdravăn, cu vin manăstiresc, încă din prima oră petrecută la Putna. Şi au convenit cu stareţul, cu care stăteau la masă, ca un călugăr să înceapă „lucrarea”, urmând ca ei să fie anunţaţi în momentul ridicării lespezii.

Călugărul Paisie a muncit două ceasuri încheiate, cu dalta şi cu barosul ca să desferece dintr-o solidă armatură metalică acoperământul de cremene şi marmură al mormântului. L-a dat deoparte cu eforturi supraomeneşti, folosindu-se de o rangă şi de un cric improvizat, şi a ajuns la sicriul confecţionat dintr-un lemn negru, incrustat cu aur.

În momentul acela, călugărul s-a gândit că avea obligaţia să-i anunţe pe oaspeţii stareţului. Dar tot el a simţit o mare curiozitate şi nu s-a putut stăpâni să ridice înaintea tuturor capacul sicriului. L-a ridicat, deci, intrând cu degetele în lemnul putrezit şi a rămas înmărmurit. În faţa lui se afla Ştefan cel Mare însuşi, cu mâinile pe piept şi cu ochii închişi ca pentru o lungă meditaţie. De peste patru secole şi jumătate nu-i mai văzuse nimeni chipul. Lui Paisie i s-a părut că domnitorul vrea să-şi ridice pleoapele şi, speriat, a scăpat capacul sicriului din mână. În aceeaşi clipă, corpul lui Ştefan cel Mare, cu haine cu tot, s-a pulverizat.

Călugărul Paisie povestea: „Aţi văzut vreodată cum arde câteodată un lemn în sobă, neclintit, şi se face cu totul de cenuşă, dar păstrează încă forma lui de lemn? E de-ajuns să-l atingi cu vătraiul şi se împrăştie. Aşa s-a întâmplat şi cu Ştefan al nostru cel Mare şi Sfânt. Când a căzut capacul sicriului peste el, s-a sfărâmat şi s-a mistuit, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. În locul lui a rămas un praf negru şi înecăcios”.

Chefliilor chemaţi apoi să vadă mormântul, Paisie nu le-a mai spus că pierduseră ocazia să-l vadă şi pe domnitor. Aşa că ei n-au avut ce să regrete şi şi-au făcut tot felul de însemnări, netulburaţi. Călugărul, în schimb, a trăit toată viaţa cu amintirea înfăţişării ultime a lui Ştefan cel Mare.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.