Enigma sateliţilor lui Marte şi a senzaţionalelor canale marţiene
Totul a început cu opoziţia planetară din 1877. În vara acelui an o serie de savanţi din întreaga lume s-au aplecat asupra instrumentelor lor modernizate, încercînd să tranşeze vechi dispute ştiinţifice referitoare la existenţa sau inexistenţa sateliţilor planetei Marte, respectiv la formaţiile observate pe suprafaţa sa. Lunile marţiene, identificate de Asaph Hali în august 1877, au stârnit, imediat după publicarea ştirii despre descoperirea lor, senzaţie.
Sateliţii prezişi cu un secol şi jumătate înainte
S-au observat două ciudăţenii: sateliţii, numiţi Phobos şi Deimos, după caii zeului Marte, deşi prezentau o serie de anomalii, fuseseră prezişi relativ precis de către J. Swift în Călătorie spre Laputa (1727); ei nu au fost observaţi în anii precedenţi, deşi zona din jurul lui Marte a fost una preferenţială! Pentru soluţionarea enigmelor s-au propus diferite ipoteze, unele de factură ştiinţifică, altele de factură fantezistă, ultimele valuri ale credinţei în „stranietatea” sateliţilor ajungând până în epocile recente, când observaţia apropiată realizată de către sondele marţiene a distrus ipoteza seducătoare a artificialităţii lor. Astfel, s-a presupus că scriitorul Swift aparţinea la o Societate Secretă, deţinătoare a unor informaţii de provenienţă obscură, ocultă. De asemenea, s-a mai presupus că Swift (Guliver) ar fi fost un contactant (luat pe bordul unei farfurii zburătoare uriaşe – insula zburătoare), care, pentru mascarea mesajului direcţionat spre iniţiaţi, ar fi ales această formă comică.
Schiparelli şi canalele sale marţiene care au făcut senzaţie
În anul 1878 enigma sateliţilor a fost însă obturată de o altă descoperire, făcută de savantul italian G. V. Schiaparelli. Deşi a avut la dispoziţie un aparat optic mediocru în comparaţie cu aparatura de azi (o lunetă cu lentilă de 21,5 cm diametru), datorită unor condiţii atmosferice deosebit de favorabile savantul italian a reuşit să distingă o serie de detalii în plus pe discul lui Marte, faţă de predecesorii săi. Unul din ele era o reţea vagă, ondulată, de linii ce părea să unească petele mai întunecate cu calotele de gheaţă ale planetei. În publicaţia sa originală, foarte academică, Schiaparelli a numit aceste linii „canali”, urmând tradiţia creată de Angelo Secchi (1818—1878), care a observat şi a numit astfel pentru prima dată formaţiile filiforme. Preluând ştirea apariţiei unei noi hărţi a planetei, precum şi clişeul cu legenda explicativă dintr-un cotidian italian, o revistă engleză de popularizare a ştiinţei a comis o eroare fatală: traducătorul, probabil insuficient de stăpân pe limba italiană, a echivalat „canali” cu „canal” şi nu cu „channel”, cum ar fi fost corect. Primul termen având însă în engleză un sens foarte clar de „matcă artificială de curgere a apei” diferenţiindu-se net de sensul „vad natural”, „strâmtoare”, ca în sintagma Canalul Mânecii (The English Channel).
Cei care nu au citit studiul original, în care nu există niciun cuvânt despre artificialitatea posibilă a acestor formaţiuni, au fost convinşi că Schiaparelli anunţă în lucrarea sa descoperirea epocală a observării urmelor activităţii unor fiinţe inteligente, diferite de oamenii. Deja primul comentariu al acelei ştiri prost traduse, făcut de redactorul de specialitate al revistei, arată în mod clar ivirea unei capcane lingvistice, generate de traducerea imperfectă: „Dacă pe Marte există canale artificiale, atunci negreşit aici trebuie să existe fiinţe inteligente.” Istoricii au demonstrat că harta astfel comentată a fost reluată de cotidienele de mare tiraj din întreaga lume, care au anunţat cu litere de o şchioapă descoperirea CANALELOR DE IRIGARE GIGANTICE ALE DESERTURILOR MARŢIENE! Savantul italian s-a trezit de la o zi la alta în postura de om al zilei!
Ceea ce a urmat poate să constituie o temă excelentă de studiu psihologic asupra efectelor mass-mediei: la început consternat, revoltat pentru gafa de traducere şi alterare a rezultatelor, mai apoi resemnîndu-se în publicitatea şi gloria atribuită, savantul încheie acceptând, odată cu reluarea cercetărilor, paternitatea unei idei pe care nu o susţinuse niciodată. Este tulburător de urmărit cum i se deformează chiar percepţia. Căutând de acum canale artificiale, el le găseşte! În intervalul de doi ani de la prima observare, şi abia la un an de la publicarea memoriului său, în 1879 realizează o nouă hartă în care în locul şirurilor de puncte şerpuitoare desenează fîşii înguste şi paralele.
Odată pornit pe acest drum, el începe să vadă din ce în ce mai multe detalii: în 1882 observă canalele dublate, „evidentă operă cu rol hidrotehnic”, pe urmă, la întretăierea a două canale, o pată neagră, numită de el lac. Stabileşte că primăvara zonele joase, întunecate se închid în culoare mai tare, iar calotele polare se micşorează; de asemenea spre începutul iernii marţiene calotele polare se măresc, în timp ce depresiunile se decolorează. Evident, aceasta este dovada ritmului sezonier! Deşi pus în gardă de opoziţia altor astronomi, care nu regăsesc formaţiile descoperite de el, Schiaparelli înaintează pas cu pas în descoperiri inexistente, devenind mai rezervat după 1890 doar în ceea ce priveşte afirmarea decisă a naturii artificiale a formaţiunilor decelate pe suprafaţa planetei roşii.
După 1893 ştafeta descoperirii dovezilor vieţii pe Marte a fost preluată de Percival Lowell, care a înfiinţat un observator special la Flagstaff, Arizona, loc cu un climat propice observării (aer rarefiat şi calm). El a făcut exerciţii speciale pentru amplificarea „acuităţii vizuale”, mărind zi de zi numărul detaliilor ciudate. În cartea lui, publicată în 1895, nu mai există nicio îndoială în privinţa caracterului artificial al canalelor. Ba chiar apare un argument deseori utilizat în anii următori în dispute mai mult sau mai puţin academice: cei care neagă artificialitatea acestor formaţii sunt asemuiţi cu Robinson Crusoe, care păleşte când descoperă nişte urme ce nu sunt ale lui.
Opoziţia savanţilor care nu cred în existenţa marţienilor este, deci, redusă la o spaimă atavică, ori la influenţa creştinismului, ca motivare psihologică a „gesturilor lor absurde”. Teoria lui Lowell despre Marte ca o planetă bătrână, în agonie, a inspirat lucrarea lui Otto Dross, Marte, o lume în luptă pentru supravieţuire, în care descrie sfîşietoarele imagini ale deserturilor în continuu avans, munţii roşi, tociţi, iar inginerii marţieni luptând să satisfacă necesităţile de apă prin sisteme hidrotehnice complexe. Au fost lansate sute de speculaţii privind sursele de energie, localizarea capitalei, modul de guvernare etc., etc. Teorii paralele imaginau pustiuri de gheaţă cu imense crăpături, cu vânturi suflând mereu în aceeaşi direcţie şi săpînd văi uriaşe. Marte a devenit o temă la modă…
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Totul a început cu opoziţia planetară din 1877. În vara acelui an o serie de savanţi din întreaga lume s-au aplecat asupra instrumentelor lor modernizate, încercînd să tranşeze vechi dispute ştiinţifice referitoare la existenţa sau inexistenţa sateliţilor planetei Marte, respectiv la formaţiile observate pe suprafaţa sa. Lunile marţiene, identificate de Asaph Hali în august 1877, au stârnit, imediat după publicarea ştirii despre descoperirea lor, senzaţie.
Cei care nu au citit studiul original, în care nu există niciun cuvânt despre artificialitatea posibilă a acestor formaţiuni, au fost convinşi că Schiaparelli anunţă în lucrarea sa descoperirea epocală a observării urmelor activităţii unor fiinţe inteligente, diferite de oamenii. Deja primul comentariu al acelei ştiri prost traduse, făcut de redactorul de specialitate al revistei, arată în mod clar ivirea unei capcane lingvistice, generate de traducerea imperfectă: „Dacă pe Marte există canale artificiale, atunci negreşit aici trebuie să existe fiinţe inteligente.” Istoricii au demonstrat că harta astfel comentată a fost reluată de cotidienele de mare tiraj din întreaga lume, care au anunţat cu litere de o şchioapă descoperirea CANALELOR DE IRIGARE GIGANTICE ALE DESERTURILOR MARŢIENE! Savantul italian s-a trezit de la o zi la alta în postura de om al zilei!
