Cum de a reuşit Jonathan Swift în „Călătoriile lui Gulliver” (1726) să ştie de existenţa sateliţilor lui Marte, cu 150 de ani înaintea descoperirii lor?
„Ei (liliputanii) au două stele mai mici sau sateliţi, care se rotesc în jurul lui Marte; satelitul interior se află la o distanţă faţă de centrul planetei – de 3 ori faţă de diametrul planetei, iar cel exterior – la de 5 ori. Primul satelit se roteşte în spaţiu timp de 10 ore, iar ultimul în 21 de ore şi jumătate. Pătratele perioadelor lor sunt aproape de aceeaşi proporţie cu distanţele lor cubice faţă de centrul planetei Marte, lucru care arată clar că ele sunt influenţate de aceeaşi lege a gravitaţiei care influenţează corpurile cereşti masive” (Jonathan Swift – „Călătoriile lui Gulliver”, 1726).
Cea de a patra planetă de la Soare, Marte, are doi sateliţi. Numele lor sunt Phobos şi Deimos şi au fost descoperiţi în 1877, la mai bine de un secol şi jumătate după ce scriitorul britanic Jonathan Swift a prezis existenţa lor în binecunoscuta sa carte „Călătoriile lui Gulliver”. Nu exista nicio posibilitate ca Swift să fi cunoscut de existenţa acestor sateliţi care au o perioadă orbitală 7,6 ore (faţă de 10 ore cât spunea scriitorul britanic) şi 30,2 ore (faţă de 21,5 ore). Chiar şi cu aceste mici greşeli, predicţia este absolut uimitoare. Cum de ştia Swift de existenţa lor? Unii au sugerat că Swift ar fi avut puteri psihice sau ar fi avut anumite cunoştinţe oculte. E posibil ca Swift să fi avut logica filozofului francez Voltaire, care în 1750 a prezis şi el că Marte ar avea doi sateliţi: cum planetele interioare (Mercur şi Venus) nu aveau sateliţi, cele exterioare (Jupiter şi Saturn aveau mai mulţi sateliţi), iar Pământul un singur satelit (Luna), atunci părea probabil ca Marte, fiind după Terra, să aibă cel puţin doi sateliţi.
Dar predicţia lui Swift nu e singurul mister cu privire la sateliţii marţieni. În 1862 oamenii de ştiinţă i-au căutat, întrucât condiţiile pentru găsirea sateliţilor marţieni erau extrem de favorabile. Atunci nu s-a găsit nimic. 15 ani mai târziu, Asaph Hall, un astronom american de la Observatorul Naval al SUA din Washington, a descoperit cei doi sateliţi, chiar dacă aceste condiţii nu erau deloc corespunzătoare. Un om de ştiinţă american, pe nume Frank Salisbury, a sugerat faptul că sateliţii lui Marte ar fi, de fapt, sateliţi artificiali care nu ar fi fost descoperiţi în 1862, deoarece ei ar fi fost lansaţi de marţieni după 1862.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
„Ei (liliputanii) au două stele mai mici sau sateliţi, care se rotesc în jurul lui Marte; satelitul interior se află la o distanţă faţă de centrul planetei – de 3 ori faţă de diametrul planetei, iar cel exterior – la de 5 ori. Primul satelit se roteşte în spaţiu timp de 10 ore, iar ultimul în 21 de ore şi jumătate. Pătratele perioadelor lor sunt aproape de aceeaşi proporţie cu distanţele lor cubice faţă de centrul planetei Marte, lucru care arată clar că ele sunt influenţate de aceeaşi lege a gravitaţiei care influenţează corpurile cereşti masive” (Jonathan Swift – „Călătoriile lui Gulliver”, 1726).
