Dr. Faust, magicianul care a chemat diavolul din fundul iadului

dr-faust-3Dr. Johann Georg Faust (1480-1540) a fost un faimos magician german, născut la Weimar la sfârşitul secolului al XV-lea. A învăţat medicina, jurisprudenţa, teologia. A aprofundat ştiinţa astrologiei şi când a terminat cu ştiinţele naturale s-a aruncat în magie. Cel puţin aşa consemnează toate povestirile ce s-au scris despre el.

Diavolul, sub forma unui câine

Orice ar fi fost, iată principalele trăsături ale lui Faust, aşa cum reies ele din legende: dornic să se apropie de fiinţele unei lumi superioare, el a descoperit, în sfârşit, după îndelungi căutări, teribila formulă care cheamă diavolul din fundul iadului. La început s-a abţinut să se folosească dar, în inima sa, dorinţa de a-l avea în faţă pe diavol începea să învingă un rest de temeri religioase. Când, într-o zi, plimbându-se pe câmp cu prietenul său, Wagner, a zărit un câine negru, jăgos, care se învârtea în jurul lui alergând. O mică dâră luminoasă strălucea în urma cîinelui. Mirat, Faust s-a oprit. Cercurile pe care le făcea câinele erau din ce în ce mai mici. S-a apropiat de Faust şi s-a aşezat la picioarele lui. Savantul, surprins, s-a întors gânditor, iar câinele l-a urmat acasă.

Noul său prieten, câinele, îi întrerupea gândurile prin urlete ciudate. Faust îl privea, se mira că-l vede crescând şi la un moment dat îşi dădu seama că are în casă un diavol. Luă cartea de magie, se aşeză în cerc, spuse formula de conjurare şi ordonă spiritului să se arate. Câinele se agită, în jurul lui plutea un fel de fum şi, în locul lui, Faust văzu apărând un demon sub forma unui tânăr nobil, îmbrăcat după ultjma modă. Era Mefistofeles, secundul arhanghelilor izgoniţi şi, după Satan, cel mai de temut şef al legiunilor infernale.

Diverşi istorici expun variante ale acestei mari epoci din viaţa lui Faust. Widman afirmă că, hotărât să cheme un demon, Faust a mers într-o seară în pădurea deasă de la Mangeal, aproape de Wittemberg. Aici a făcut pe pământ un cerc magic, s-a aşezat în mijlocul lui şi a pronunţat formula de chemare cu atâta repeziciune şi forţă, încât îndată în jurul lui s-a produs un zgomot cumplit. Toată natura a părut că se pune în mişcare. Copacii se aplecau până la pământ, tunetele întrerupeau sunetele îndepărtate ale unei muzici solemne, care se amesteca cu strigăte, gemete, zăngănit de săbii. Fulgere violente despicau în fiece clipă vălul negru ce acoperea cerul. În fine, a apărut o masă luminoasă, conturându-se puţin câte puţin şi formând un spectru de foc care, apropiindu-se de cerc în tăcere, s-a plimbat în jurul lui, cu un mers inegal, timp de un sfert de oră. În sfârşit, spiritul a îmbrăcat figura şi îmbrăcămintea cenuşie a unui călugăr care a început să vorbească cu Faust. O clipă, doctorul s-a tulburat dar şi-a regăsit curajul şi a semnat cu sângele său, pe un pergament curat, cu o pană de fier pe care i-a dat-o diavolul, un pact prin care Mefistofeles se obliga să-l servească 24 de ani, după care Faust trebuia să aparţină iadului.

Pactul cu diavolul

În scrierea sa, Widman consemnează condiţiile acestui pact, a cărui copie se spune că s-ar fi găsit în hârtiile doctorului, după moartea sa. Era scris pe un pergament cu cerneală de un roşu închis şi prevedea:

1. Spiritul va veni la orice chemare a lui Faust, sub o înfăţişare plăcută, cea pe care o va porunci Faust.
2. Spiritul va îndeplini tot ce acesta îi va comanda, aducându-i imediat tot ce va dori.
3. Spiritul va fi  punctual  şi   supus ca un servitor.
4. Va sosi la orice oră din zi sau din noapte.
5. În casă nu va fi văzut nici recunoscut de cineva şi va rămîne invizibil pentru oricare altă persoană.

Din partea lui, Faust i se dădea diavolului pe mână, fără să ceară vreun drept de izbăvire, nici de revenire în viitor la îndurarea divină. Demonul i-a dat, drept aconto la acest pact, un cufăr plin cu aur şi, de atunci, Faust a devenit stăpânul lumii, pe care a străbătut-o cu toată strălucirea. Când nu călătorea prin văzduh, mergea peste  tot  în echipaje luxoase, întovărăşit  de demonul său.

Dr. Faust se îndrăgosteşte de frumoasa Margareta

Într-o zi, în satul Rosenthal, a văzut-o pe încântătoarea Margareta, tânăra  nevinovată pe care Widman o prezintă ca pe o fiinţă ce întrecea în frumuseţe şi graţie toate frumuseţile pământului. Faust s-a îndrăgostit, dar ea era pe cât de frumoasă pe atât de virtuoasă. Pentru a-l abate de la această pasiune de care se temea, Mefistofeles i-a înlesnit întâlniri de dragoste cu Elena, Aspazia, Lucreţia, Cleopatra şi cele mai frumoase femei din istorie, pe care le-a reînviat pentru el. Dar Faust nu putea alunga din inima sa pe Margareta. Se ducea adesea s-o vadă şi,  în sfârşit, s-a făcut iubit. Numai că ea nu-l  suporta pe demonul ce-l însoţea pe Faust. Ea nu-şi dădea seamă că are în faţă un locuitor al infernului, dar privirea lui strălucitoare o îngrozea.

Văzându-l pe Faust din ce în ce mai îndrăgostit de Margareta, Mefistofeles s-a hotărât să o piardă. Mai întâi i-a pus în dulap găteli şi bijuterii, apoi i-a insuflat puţină cochetărie şi l-a alungat pe Faust pentru a dezbina pe îndrăgostiţi.

Magiile celebre ale lui dr. Faust: învierea lui Alexandru cel Mare şi a lui Iulius Cezar

dr-faust-1Apoi l-a dus pe Faust la Curte. Carol Quintul, Sf. Împărat Romano-German, cunoscându-i talentul în magie, l-a rugat să i-l aducă pe Alexandru cel Mare. Faimosul împărat al Macedoniei a apărut imediat, scund şi îndesat, îmbrăcat în culori ţipătoare, cu o barbă roşie deasă, privirea pătrunzătoare şi înfăţişarea mândră. I-a făcut împăratului o reverenţă profundă şi i-a adresat chiar câteva cuvinte într-o limbă pe care Carol Quintul n-o mai auzise. De altfel îi era interzis să vorbească. A stat doar şi a privit cu mare atenţie şi astfel a mai văzut câţiva oameni celebri, chiar şi pe Cezar, pe care Faust l-a înviat o clipă pentru ei.

O altă magie celebră: o viţă de vie, plină cu struguri, în luna decembrie

Dacă e să-i credem pe istorici, el se folosea fără nicio discreţie de puterea sa supranaturală. Se spune că, într-o zi, aflându-se la o masă cu 12 sau 15 cheflii care auziseră de minunile sale, aceştia l-au rugat să le facă o demonstraţie. Pentru a-i mulţumi, Faust a găurit masa cu un sfredel, şi pe acolo au curs vinurile cele mai fine. Dar unul din convivi, nepunând repede paharul sub jet, băutura căzând pe pământ a luat foc şi minunea aceasta a speriat asistenţa. Dar doctorul a ştiut să-i liniştească. Cu capetele încinse, prietenii i-au cerut în cor să le arate o vie încărcată cu struguri numai buni de cules. Ei se gândeau că, fiind în decembrie, Faust nu va putea înfăptui minunea. Acesta le-a spus că, fără să se ridice de la masă, vor vedea o vie aşa cum şi-o doresc, dar cu condiţia ca toţi să rămână pe loc, să nu taie strugurii fără permisiunea lui, cel care o va face riscându-şi viaţa. Promiţând cu toţii să-l asculte, magicianul le-a vrăjit atât de bine ochii acelor beţivani, încât, într-adevăr au văzut o vie frumoasă încărcată cu tot atâţia struguri câţi meseni erau. Au fost atât de încântaţi încât cu toţii au pus mâna pe cuţite şi s-au pregătit să taie strugurii. Lui Faust i-a plăcut să-i ţină în această poziţie câteva clipe, apoi, deodată, a făcut să dispară şi via şi strugurii. Şi fiecare din cei prezenţi, crezând că are în mână un strugure s-a trezit că are într-o mână nasul vecinului, iar în cealaltă cuţitul. Dacă s-ar fi repezit să taie strugurii fără voia lui Faust, şi-ar fi tăiat unul altuia nasul.

S-a spus că Faust, ca şi Agrippa, şi-ar fi plătit creditorii cu monedă din corn sau din lemn, care părea autentică în clipa când o scotea din pungă, reluându-şi după câteva zile forma adevărată. Dar diavolul îi dădea destui bani ca să nu fie nevoit să falsifice, lucru care, de altfel, nu-i stătea în caracter. Wecker afirmă că lui Faust nu-i plăcea zgomotul şi că, adesea, prin puterea magiei, îi făcea să tacă pe oamenii care îl oboseau, având martori că «într-o zi a legat gura unor ţărani beţi, ca să-i împiedice să pălăvrăgească».

Sorocul pactului cu diavolul

Cât despre dr. Faust, când a venit sorocul pactului încheiat, s-a îngrozit la ideea morţii. A vrut să fugă într-o biserică sau într-un alt loc sfânt şi să ceară îndurarea divină. Mefistofeles l-a împiedicat însă. El l-a dus pe cel mai înalt munte al Saxoniei şi, în timp ce Faust cerea mila Domnului, demonul i-a spus: «Nu mai spera nimic, acum trebuie să mori, eşti al nostru». La aceste cuvinte spiritul întunericului i-a apărut lui Faust sub forma unui uriaş cât bolta cerească. Ochii lui plini de foc aruncau fulgere, din gură vărsa flăcări, pământul se zguduia sub forţa picioarelor lui. Într-un hohot de râs care răsuna ca un bubuit de tunet, el şi-a înşfăcat victima, i-a sfâşiat trupul în bucăţi şi i-a aruncat sufletul în iad.

Dr. Faust în literatură

dr-faust-2Viaţa lui Faust şi a lui Cristopher Wagner, valetul său, vrăjitor şi el, a fost scrisă de Widman (Frankfurt, 1587), tradusă în mai multe limbi şi în franceză de Victor Palma Cayet (Paris, 1603). Îndelung i-a consacrat un lung articol în a sa istorie despre nebuniile oamenilor. Toţi specialiştii au vorbit despre el. Goethe a transpus aventurile lui într-o dramă bizară sau cronică dialogată, care este poate cea mai neobişnuită operă a spiritului uman. În sfârşit, Desaur şi Saint Genies au publicat, la începutul anului 1825, Aventurile lui Faust şi coborârea sa în infern, roman în trei volume, în care însă nu întâlnim tot elementul miraculos al legendelor germane.

Comments are closed.