De la ce-a pornit războiul civil englez?

După Tudori, pe tronul Angliei veni regii Stuarţi

Ultima din dinastia Tudorilor, regina Elizabeta, a murit fără moştenitori în 1603. Tronul i-a revenit celei mai apropiate rude, James al VI-lea de Scoţia, care a primit numele de James I al Angliei, fiind şi primul monarh din dinastia Stuart. De vreme ce Scoţia şi Anglia erau acum conduse de acelaşi rege, vechiul antagonism dintre acestea părea să dispară încetul cu încetul. Însă, cele două ţări au continuat să fie separate (fiecare avea propriul parlament şi propriile legi), iar speranţa lui James privind o unificare completă a fost spulberată. James a fost cel care a folosit pentru prima dată termenul „Marea Britanie” pentru a desemna regatele sale engleze, galeze şi scoţiene.

La Începutul domniei lui James (1605), un grup de conspiratori catolici au încercat să arunce în aer Parlamentul şi pe rege. Acesta a fost celebrul Complot al Prafului de puşcă, care a culminat cu arestarea lui Guy Fawkes şi a altora. Totuşi, în ciuda acestui început nefericit, catolicii nu aveau să reprezinte un pericol major pentru James, deşi au rămas o minoritate cu greu acceptată şi adeseori persecutată.

Originea conflictului dintre rege şi Parlament: stabilirea taxelor

Mai ameninţătoare însă erau conflictele din ce în ce mai ample dintre rege şi parlamentarii englezi. Membrii parlamentului puteau să se opună voinţei regelui, deoarece Coroana sărăcise şi nu se mai putea baza doar pe sursele de venit tradiţionale. Aceasta eră adesea nevoită să ceară fonduri Parlamentului (impozite), ceea ce însemna ca membrii parlamentului puteau dezbate politica regală şi cere „soluţionarea revendicărilor” lor (reforme sau concesii) în schimbul acordării de fonduri.

Dispute şi mai severe s-au iscat în jurul stabilirii prerogativelor regale – puterile ce îi reveneau numai regelui – şi care puteau fi analizate sau criticate de Parlament. Asemenea dispute au început în ultimii ani de domnie a reginei Elizabeta, când războiul de lungă durată împotriva Spaniei a secat resursele Coroanei. Prestigiul reginei Elizabeta a ajutat-o să menţină situaţia sub control, însă James a fost mai ghinionist şi lipsit de tactică. El a pretins că „dreptul divin al regilor” le conferea monarhilor o autoritate divină, dar era imposibil să impună aceasta autoritate deoarece Coroana era slăbită, iar această convingere nu făcea altceva decât să-i irite pe parlamentari. Mai mult, atât James cât şi fiul său Carol I (1625-1649) îşi întărâtau supuşii, în special prin faptul că se bazau pe favoriţi înstăriţi, dar antipatici, ca de exemplu ducele de Buckingham (care a fost asasinat în 1628). Prin urmare, Carol şi liderii Parlamentului erau suspicioşi unii faţă de ceilalţi.

Acest lucru a fost evident încă de la începutul domniei, când Parlamentul i-a acordat regelui dreptul de a colecta taxe vamale timp de un singur an, în loc de toată viaţa cum era obiceiul. Conflictele s-au intensificat şi s-au afirmat noi lideri din ce în ce mai intransigenţi, că Sir John Eliot. Diferenţele religioase şi-au spus cuvântul, existând numeroase grupări ostile în cadrul Bisericii engleze. Carol I favoriza anumite doctrine şi o formă relativ complexă de adoraţie (denumită uneori laudism după numele consilierului sau William Laud, arhiepiscop de Canterbury), pe care criticii săi o considerau o îndreptare sinistră spre catolicismul roman; suspiciunile au fost întărite şi de faptul că soţia de naţionalitate franceză a lui Carol, pe nume Henrietta Maria, era catolică. Numeroşi protestanţi doreau să adopte întocmai calea opusă, pentru a „purifica” Biserica (de aici denumirea de puritani). „Purificarea” însemna de obicei simplificarea formelor de cult şi adoptarea doctrinelor strict calviniste.

Conflictele dintre rege şi Parlament au atins prima dată apogeul în 1629, când membrii Camerei Comunelor au imobilizat pe speaker (pentru a nu se suspenda şedinţa) în timp ce Sir John Eliot a ţinut un discurs anti-regal. Carol a dizolvat imediat Parlamentul, l-a întemniţat pe Eliot şi a decis să guvemeze în viitor fără Parlament. Acest lucru era perfect legal, cu condiţia ca regele să poată supravieţui fără subvenţiile pe care doar Parlamentul i le putea acorda.

Tirania de 11 ani

Carol a reuşit să facă acest lucru, în perioada pe care duşmanii săi au numit-o Tirania de 11 ani (1629-1640), sfătuit de Contele de Strafford şi arhiepiscopul Laud. În ciuda faptului că făcea economii, Coroana a reuşit să supravieţuiască doar prin punerea în aplicare a vechilor drepturi regale şi prin încălcarea legii în diverse moduri. Cea mai celebră a fost colectarea taxelor navale, destinate sprijinului marinei. Suportată la început doar de locuitorii ţinuturilor învecinate cu marea, această taxă a fost ulterior colectată de la întreaga populaţie din regat. Unul dintre liderii parlamentului, John Hampden, s-a făcut cunoscut datorită procesului care i s-a intentat pentru că a refuzat să plătească această taxa, mulţi alţii urmându-i exemplul.

Totuşi, se părea că în lipsa rezistenţei opusă de Parlament, Carol putea să-şi clădească cu timpul o autoritate absolută. Ulterior, acesta a greşit implicându-se într-un război care a generat cheltuieli enorme pe care Coroana nu şi le putea permite. Încurajat de Laud, Carol a încercat să impună episcopatul (conducerea Bisericii să fie exercitată de episcopi) asupra Scoţiei, unde sistemul prezbiterian avea rădăcini adânci (membrii mai în vârstă ai congregaţiei conduceau Biserica, şi nu preoţii sau episcopii.) Scoţienii s-au unit înfocaţi de sentimentul naţional, semnând un document denumit Liga şi Pactul Solemn şi au opus rezistenţa armată.

Parlamentul restaurat pentru suţinerea Războiului Episcopilor

În timpul Războiului Episcopilor din 1639-40, Carol nu a reuşit să-şi atingă ţelurile şi şi-a epuizat resursele. Falit flind, el a fost nevoit să ceară ajutorul Parlamentului. Profitând de situaţia în care se află regele, Parlamentul cel lung din 1640 i-a eliminat pe Strafford şi pe Laud (ambii au fost executaţi) şi a întocmit o serie de legi pentru anularea taxelor arbitrare şi limitarea puterii regelui. Carol a acceptat cu greu aceste măsuri, care eliminau posibilitatea absolutismului regal; aceste legi s-au păstrat în timpul tulburărilor secolului XVII, fiind cele mai de seamă realizări ale Parlamentului cel lung.

În 1640, Carol, fără alt sprijin decât cel acordat de propriii săi curteni, era aproape neajutorat. Însă radicalismul unor lideri parlamentari a început să provoace o schimbare în opinia modernă. Aceasta a devenit şi mai pronunţată când partidul „Celor de rând” condus de John Pym a decis impunerea unui sistem prezbiterian asupra Bisericii Engleze. Un număr mare de susţinători ai episcopatului s-au aliat cu Carol, formându-se un partid regalist de mari proporţii.

Conflictul s-a înteţit când o revoltă catolică a izbucnit în Irlanda. Deşi doreau finanţarea unei armate care să înăbuşe revolta, Pym şi adepţii săi s-au temut că regele va folosi o asemenea forţă militară împotriva lor – o teamă perfect justificabilă, căci regele, lipsit de scrupule, avea astfel ocazia să-şi apere propriile drepturi. Insistenţele lui Pym ca Parlamentul să deţină controlul asupra armatei violau dreptul tradiţional al regelui de a da ordine; ca reacţie, Carol a încercat fără succes să aresteze cinci dintre cei mai înverşunaţi oponenţi ai săi din Camera Comunelor. Aceasta era o chemare deschisă la forţă, iar războiul civil a izbucnit curând.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.