În seara zilei de 30 septembrie 1846, William Green Morton, dentist la Boston, îl primeşte pe un om care suferea de o înfiorătoare durere de dinţi. Operaţia era singura soluţie. Pentru a evita durerea, omul cere să fie magnetizat, potrivit unei tehnici la modă. Dar Moren îi poate oferi ceva mai bun: îl pune să inhaleze o batistă îmbibata cu eter, urmarea fiind pierderea imediată a cunoştinţei. După ce-şi revine, omul nu-şi mai aminteşte de nimic şi, mai ales, n-a simţit nimic. Pe 16 octombrie, Morton repetă experienţa, de astă dată în public, la spitalul din Boston. Noutatea se răspândeşte repede în mediile medicale.
Olivier Wendel Holmes, medic şi scriitor american, este cel care sugerează termenul de anestezie – sensul fiind acela de pierdere a sensibilităţii. Cu doi ani mai înainte, Horace Wells fusese mult mai puţin norocos. După ce experimentase asupra lui efectele protoxidului de azot, faimosul gaz ilariant, el decide să încerce o operaţie sub anestezie în faţa unui amfiteatru ticsit. Dar, vai, în momentul extracţiei, pacientul scoate strigăte de durere. Dentistul este batjocorit. El va sfârşi prin a-şi deschide venele şi moare după ce inhalează eter. Un pic de ţuică ar fi putut să-l ajute pentru a depăşi acest moment dificil.
Amputările durau câteva zeci de secunde. Dominique Larez, chirurg din Napoli, putea amputa un braţ în 17 secunde. El îi opera pe răniţi în stare de şoc, pentru a le diminua suferinţele fizice şi psihice care rezultau din pierderea membrelor. În timpul bătăliei de la Borodino, care a durat mai mult de 15 ore, el a practicat mai mult de 200 de amputări. Fuseseră deja explorate posibilităţile magnetismului, strămoş al hipnozei. În 1929, doctorul Chaplin trata o doamnă atinsă de cancer la sân. „După ce a obţinut, sub influenţa magnetismului, somnul şi insensibilitatea, i-a propus unui coleg să o opereze pe această doamnă în timpul somnului”, relatează doctorul Ozanam, de la Facultatea de Medicină, în cartea sa „Istoria durerii”, apărută în 1857. „Bolnava s-a dezbrăcat, s-a aşezat şi a suportat operaţia, care a durat 12 minute, fără a da semne de durere, fără ca pulsul să fi fost modificat; trezită mai târziu, ea nu-şi aminteşte de nimic.”
Dar puţine erau persoanele care puteau fi magnetizate până la punctul de a-şi pierde sensibilitatea, aşa că oamenii de ştiinţă continuă să caute remediul miraculos. La începutul secolului XIX, artişti ambulanţi americani propun celor care căscau gura la spectacolele oferite de ei în târguri să respire gaze ilariante. Când aceşti cobai se loveau, păreau a nu simţi nimic. Farmacistul Humphrey Davy confirmă proprietăţile analgezice ale acestui produs. Foarte repede, Michael Faraday, unul dintre discipolii săi – celebru pentru a fi descoperit principiul dominoului – constată puterea narcotică a unui alt produs, eterul. După succesul lui Morton în 1846, în SUA, produsul ajunge în Europa. „Studenţii universităţii din Cambridge se amuzau deseori scufundându-se, datorită eterului, într-o beţie agreabilă sau într-un somn plăcut”, povesteşte dr. Ozanam.
Calea este deschisă: se testează noi substanţe. În 1847, dr. James Simpson testează cloroformul în timpul unei operaţii. Este mai puţin excitant decât eterul, care declanşează o eliberare de adrenalină. În loc de 10 minute, câteva secunde sunt suficiente pentru a adormi un bolnav. Dar, curând, se descoperă inconvenientele sale.
În 1848, o tânără englezoaică operată la o unghie încarnată moare subit. În realitate, aceste accidente sunt deseori datorate absenţei de ventilaţie artificială. În 1881, apare primul instrument de reanimare: pensa de tras limba. Pentru a reanima, se exercita o tracţiune ritmată a limbii. Treptat, se impun reguli pentru a evita accidentele: cloroformul se aplică pe stomacul gol, într-o cameră vastă şi aerisită. În ciuda accidentelor survenite, „anestezia este considerată ca unul din progresele cele mai importante ale secolului XIX”, subliniază Marie-Therese Cousin, autoarea cărţii „Anestezie-reanimare în Franţa”.
Dar mentalităţile evoluează lent. Pentru religie, durerea este legată de noţiunea de ispăşire a păcatelor. La catolici, până în secolul XVII, suferinţa este garantul salvării sufletului pentru credincioşi. În Islam se spunea că un credincios care are de suportat o operaţie prefera să fie operat în timpul rugăciunii mai îndată decât sub narcoză. Încrederea în divinitate era mai mare decât în medicină şi substanţele sale. „A-l livra pe operat, lipsit de cunoştinţă, extazului sau plăcerii, este scandalos”, relatează istoricul Marie-Jeanne Lavillatte Couteau. Nici chiar medicii nu cred în aceste noi produse. După fiecare accident, totul este repus sub semnul îndoielii: „Ce chirurg ar îndrăzni să administreze o astfel de substanţă când nimic nu-i garantează că bolnavul nu va fi lovit de o moarte fulgerătoare?”, se revoltă chirurgul Malgaigne în 1848. Cu toate acestea, anestezia câştiga teren. În 1853, regina Victoria îi cere medicului său John Snow să nască sub cloroform.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
În seara zilei de 30 septembrie 1846, William Green Morton, dentist la Boston, îl primeşte pe un om care suferea de o înfiorătoare durere de dinţi. Operaţia era singura soluţie. Pentru a evita durerea, omul cere să fie magnetizat, potrivit unei tehnici la modă. Dar Moren îi poate oferi ceva mai bun: îl pune să inhaleze o batistă îmbibata cu eter, urmarea fiind pierderea imediată a cunoştinţei. După ce-şi revine, omul nu-şi mai aminteşte de nimic şi, mai ales, n-a simţit nimic. Pe 16 octombrie, Morton repetă experienţa, de astă dată în public, la spitalul din Boston. Noutatea se răspândeşte repede în mediile medicale.
