Vă mai amintiţi cine ne trezea din somn dis de-dimineaţa, aflat în vacanţă la bunicii de la ţară? Desigur, cocoşul care cocoţat pe gard scotea câteva cucuriguri, facându-ne să ne frecam la ochi, să sărim din pat, vestind că soarele s-a ridicat pe cer. Dar de ce tocmai cocoşul este acela care s-a asociat atât de mult cu soarele? În lume, numai pasărea Phonix se poate compara eu el.
Se pare că mândrul cocoş îşi are originea în îndepărtata Indie, fiind „importat” de Persia şi apoi trecut în Europa. Lui i s-au atribuit puteri, nebănuite de a vesti binele sau răul, de a alunga spiritele rele, de a aduna vrăjitoarele. Unele popoare îl numesc „bijuteria zorilor”. Persanii, evreii şi arabii aveau credinţa că pintenatul are puterea de a chema îngerii păzitori şi tot el poate da tonul „corului angelic al cerurilor, care nu va înceta să se manifeste prin cântec toată ziulica”. Mai târziu, scoţienii, vedeau în cocoş un factor vindecător, că el poate trata epilepsia dacă este îngropat sub patul unui bolnav. În vreme de secetă, germanii aruncau de mai multe ori un cocoş negru în aer, pentru a aduce ploaia. Asiaticii puneau mare preţ pe cresta de cocoş care fiartă cu vin alb reprezenta un afrodisiac de excepţie pentru bărbaţi.
În schimb, romanii îl priveau cu multă atenţie. Dacă un cocoş se întorcea cu coada spre răsăritul soarelui, erau convinşi că vor pierde războiul, iar femeile voi naşte prematur. Vechii greci însă, vedeau în el, un adevărat ghid al sufletelor după moarte, asociindu-leu Hermes şi Persefona. Anticii îşi imaginau că atractivele Sirene nu erau în realitate decât… picioare de cocoş! Se mergea până acolo încât la 7ani cocoşul făcea un ou. Ţările baltice îl adorau pentru „binefacerile uluitoare de care era în stare”. Dacă aducea ghinion, era ars pe rug. La scandinavi, cocoşul era simbolul soarelui, al vitejiei şi era aşezat pe umerii luptătorilor. Vikingii îl considerau, un aliat de nădejde în luptele navale.
Cocoşul galic a devenit, conform tradiţiei totemice, simbolul francezilor. Singurul care nu l-a expus să stea pe stema imperiului, a fost numai Napoleon care a replicat celor ce-l propusese: „Cocoşul este o pasăre de ogradă. Nu pot accepta drept emblemă o pasăre care-şi face veacul scurmând în gunoi!”.
Cocoşul a avut a un rol aparte. El era cel care împărţea noaptea:
– Primul cântat al cocoşilor era la miezul nopţii. Atunci alunga şi strigoii ieşiţi din groapă;
– Al doilea, cu trei ore înainte de ziuă;
– Al treilea, la crăpatul zilei. Când cocoşul cânta ziua, însemna că gospodarul va avea oaspeţi sau va ploua. Pentru a scăpa de blesteme un mort, care se bănuia că e bântuit de strigoi, se îngopa deasupra sicriului, un cocoş viu.
Pentru a apăra o casă nouă de duhurile rele, în capetele acoperişului se prindea câte un cocoş făcut din tablă. La miezul nopţii, de „Sfântul Andrei” se deschid cerurile şi, acompaniaţi de cântecele cocoşilor, coboară îngerii înarmaţi să alunge strigoii şi toate celelalte duhuri rele.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Vă mai amintiţi cine ne trezea din somn dis de-dimineaţa, aflat în vacanţă la bunicii de la ţară? Desigur, cocoşul care cocoţat pe gard scotea câteva cucuriguri, facându-ne să ne frecam la ochi, să sărim din pat, vestind că soarele s-a ridicat pe cer. Dar de ce tocmai cocoşul este acela care s-a asociat atât de mult cu soarele? În lume, numai pasărea Phonix se poate compara eu el.
