
Grecii şi romanii antici aveau multe povestiri mitologice despre Soare, în care se găsesc de multe ori adevăruri ştiinţifice nebănuite. Grecii vechi numeau Soarele drept Helios, iar romanii îl numeau Phoebus. Iată cum se găseşte scriitorul grec Homer mitologia Soarelui: „Helios e fiul unui titan (Hiperion) şi al Eurifezei, care se traduce „străluceşte de departe”. El, în fiecare dimineaţă iese din partea răsăriteană a oceanului, cutreieră bolta cerească, ajungând la amiază în mijlocul cerului şi spre seară coboară pe pământ prin partea apuseană a oceanului”. Aşadar, Homer considera că Soarele „străluceşte de departe”, adică vechii greci ştiau că Soarele nu s-a născut aici, de pe lângă noi, ci de departe.
Mitologia romană, care e foarte mult înrudită cu cea greacă, vede cam tot astfel, numai că în personificare îi dă Soarelui un rol de „stăpânitor”. Iată ce spune poetul latin Ovidiu, care a trăit pe meleagurile noastre, la Tomis (Constanţa), despre Soare: „Acoperit cu o haină de purpură, Phoebus şade pe un tron strălucitor, bătut în pietre scumpe. La dreapta şi la stânga sa, stau Ziua şi Luna. Anul şi Veacul. Apoi Primăvara încinsă cu o coroană de flori proaspete, după dânsa Vara cea golaşă purtând o cunună de spic, apoi Toamna mânjită de strugurii storciţi, şi în sfârşit Iarna gheţoasă cu perii ,încărunţiţi şi zbârliţi”.
Ce splendidă concepţie poetică a mitologiei Soarelui! Ea probează cât de convins era poporul roman că Soarele e acela care produce ziua şi noaptea, că el luminează Luna, cu toate că aceasta e satelitul Pământului şi că el stăpâneşte cele 4 anotimpuri care prin succesiunea lor, evidenţiază că Soarele întreţine întreaga viaţă de pe Pământ.