Căluşarii – o străveche metodă terapeutică a vechilor daci! E mai eficientă decât gimnastica medicală clasică…
Despre dansul căluşarilor s-a scris mult. Au făcut-o în opere mai vechi sau mai noi etnologii, istoricii, folcloriştii şi oamenii de litere. O primă descriere aparţine domnitorului Dimitrie Cantemir, marele cărturar moldovean fiind deopotrivă şi cel dintâi care notează nu numai frumuseţea şi originalitatea dansului, ci şi valoarea lui terapeutică.
Nineta Crainici, cercetătoare în biologia creativităţii, a studiat mai mult virtuţile terapeutice ale dansului străvechi de 2.000 de ani. Din cele mai vechi timpuri şi până de curând chiar, căluşarii au fost un fel de dansatori-sanitari, care, în grupuri impare, dezinfectau casele oamenilor, ungându-le la toate încheieturile cu zeamă de pelin, usturoi şi leuştean, alţii îndeletnicindu-se cu redresarea suferinţelor psihice şi neurologice, înviorând sănătatea celor sănătoşi in apropierea solstiţiului de vară, perioadă când organismul se îmbolnăveşte mai uşor, date fiind condiţiile specifice ale presiunii atmosferice.
Stegarul grupului purta un băţ încrustat cu o spirală dublă solenoidală, repetată ornamental, băţul având prinse în vârf elemente vegetale vindecătoare, precum şi panglici, clopoţei etc. Încrederea poporului în căluşari a fost atât de mare încât bărbaţii şi femeile se prindeau în jocul lor, iar copiii erau ţinuţi în braţe şi „jucaţi” pentru a ajunge puternici şi sănătoşi. De reţinut, de asemenea, că vătafii deţineau anumite secrete de medicină populară pe care nu le transmiteau decât unor urmaşi discreţi, demni de încredere.
La început, cu mii de ani în urmă, sau poate şi mai târziu, căluşul a constituit în exclusivitate o metodă empirică de tratament. Căluşarii de azi nu mai ştiu acest lucru, ei au învăţat doar mecanic mişcările de la strămoşii lor. Modul în care, de pildă, are loc apucarea braţelor şi mâinilor în dansul colectiv are evidente efecte terapeutice. La fel şi „ponturile” (bătăile) pe coapse, gambe şi glezne. Toate acestea produc modificări echilibrante la nivelul circulaţiei periferice superioare, precum şi importante modificări ale circuitelor electrodermale, verificate electronografic.
Un aspect deosebit de seducător îl au strigăturile, în special cele maramureşene, care excelează printr-o anumită ritmică şi interiorizare. Aşa este strigătura în ritm tărăgănat cu sunet „glissando” de jos în sus în falset „aai“ sau „ţura”. Fenomenul fiziologic este atât de perfect încât unii pedagogi îl folosesc pentru corectarea vocilor. Intonarea cu accent pe tonică favorizează nu numai închiderea glotică dar şi antrenarea corectă a coloanei de aer expirat, benefică pentru emisiunea vocală şi funcţia respiratorie.
Poziţiile ciobăneşti ergonomice de odihnă ale căluşarilor au capacitatea de refacere a funcţiilor cardio-respiratorii şi influenţează pozitiv refacerea capacităţii cardiorespiratorii. Căluşul este un mod ideal de adaptare a respiraţiei corecte la efort fizic, deoarece şi ritmul muzical în tonalităţi majore aduce un plus de aport energetic echilibrant. Mişcările împrumutate din dansul popular românesc sunt mai apropiate de nevoile biologice ale organismului decât exerciţiile fizice clasice de gimnastică.
Iată cum o străveche tradiţie poate fi mult mai valoroasă decât terapia modernă…
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Despre dansul căluşarilor s-a scris mult. Au făcut-o în opere mai vechi sau mai noi etnologii, istoricii, folcloriştii şi oamenii de litere. O primă descriere aparţine domnitorului Dimitrie Cantemir, marele cărturar moldovean fiind deopotrivă şi cel dintâi care notează nu numai frumuseţea şi originalitatea dansului, ci şi valoarea lui terapeutică.
