Au plantele conştiinţă? Experimente incredibile care arată inteligenţa şi capacitatea extraordinară de comunicare a plantelor

7 vizualizari

Cercetările efectuate în ultimele decenii au arătat că plantele au şi ele un gen de sistem nervos, care este, desigur, mult mai simplu decât la celelalte fiinţe vii. Experimente de felul celor efectuate de profesorul Andreas Sievers de la Universitatea din Bonn (Germania) au demonstrat în mod evident faptul că şi la plante există o anumită dirijare prin biocurenţi electrici, ce transmit diverse „mesaje codificate” spre unele organe de simţ specifice. Filamentele trecând de la celulă la celulă ar fi căile de transport ale biocurenţilor, care, s-a constatat, circulă însă cu o viteză mult mai redusă: 3 centimetri/secundă, în timp ce la fiinţa umană viteza lor este de 100 metri/secundă.

O categorie de astfel de impulsuri s-a determinat că există între grupările de celule numite statocite – care se află la vârfurile rădăcinilor – şi zonele de creştere din restul rădăcinilor şi, respectiv, din tulpină; menţinerea statocitelor sub influenţa unui câmp electric mai puternic a condus, în experimentele respective, la o totală dereglare a modului de creştere, plantele pierzându-şi orientarea de „jos” şi „sus”.

Punerea în evidenţă a aşa-zisului sistem nervos al plantelor a reactivat însă o întreagă serie de întrebări inerente, care s-au conturat în special ca urmare a cercetărilor efectuate în cursul actualului secol: există, într-adevăr, asemănări fundamentale între plante şi animale? Pot comunica plantele între ele, sau, chiar mai mult, ar putea comunica plantele cu fiinţele din regnul animal şi, respectiv, cu omul? Ar putea plantele să aibă memorie, sau, poate, chiar… şi conştiinţă?

„Fiinţele verzi”, precum şi insectele şi animalele au avut cândva o aceeaşi origine ancestrală: primele şi cele mai simple fiinţe vii, unicelulare, care s-au format lent şi au trăit cu miliarde de ani în urmă, în marele ocean planetar. Prin îndelungatul proces de evoluţie a formelor de materie vie au apărut mai întâi plantele şi apoi – mult mai târziu – fiinţele din regnul animal.

Anumite părţi din celulele vegetale – formate din molecule de clorofilă – sunt foarte asemănătoare asocierile de molecule de hemoglobină – care dau culoarea roşie a sângelui animalelor. Dar o similitudine mai pregnantă se evidenţiază între acei corpusculi de citoplasmă – numiţi cloroplaste – care, la plante, absorb fotonii luminoşi – şi, respectiv, celulele în formă de bastonaşe existente în ochii animalelor, care, de asemenea, absorb fotonii luminoşi pentru a crea în final imaginile vizuale din creier. Am putea presupune că aceste cloroplaste ar conduce şi ele – în paralel – la redarea în interiorul plantelor a diferitelor imagini?

Totuşi, la ce le-ar putea folosi plantelor ,,să vadă” casele, automobilele, oamenii sau animalele din pădure, atât timp cât ele nu se pot deplasa şi nu se pot apăra de tot ce se mişcă în exterior? Şi totuşi, „fiinţele verzi” posedă mai multe elemente de sesizare „vizuală’’’ decât însuşi omul! În interiorul celulelor vegetale, ele posedă milioane de pigmenţi sensibili care le permit „să vadă” când trebuie să-şi deschidă florile pentru a primi mai multă lumină sau unde au loc liber să-şi dezvolte „trupul” – trunchiul, ramurile şi frunzele. Dacă plante ca floarea-soarelui „văd” poziţia astrului şi îşi comandă întoarcerea „feţei” către el, alte specii de plante, din contră, nu acceptă ca florile lor să fie supuse la o doză prea mare de iradiere solară, ca de exemplu în cazul genţianelor montane, la care florile stau deschise toată ziua dacă cerul este acoperit, pentru ca, în zilele cu cerul plin de lumina astrului, florile să se închidă deliberat la ora 11!

Aceste sesizări şi selectări utilizate în modul de dezvoltare „controlată” Ie vom putea regăsi la absolut toate plantele, mari sau mici, de la simplele flori de câmp, până la cei mai impunători copaci. Şi astfel, s-a înfiripat în gândurile cercetătorilor o întrebare cumva hazardată, bazată totuşi pe un anume fond ipotetic, deocamdată: au poate şi plantele o „voinţă'” a lor? În secolul trecut, un mare prieten al „fiinţelor verzi” – biologul francez Raoul France – puncta acest aspect, spunând: „Plantele sunt capabile să aibă intenţii. Ele se pot întinde către «ceva», pot să-şi selecteze direcţia, precum şi scopul lor”.

Experienţele efectuate de către biologii americani Th. Baldwin şi George Schultz au fost incredibile. În vase separate, dar apropiate, au fost plantaţi arbori tineri de arţari şi plopi. Separarea prin vase amplasate la o anumită distanţă, cât şi prin paravane simple, nu oferea niciun contact între rădăcinile sau ramurile lor, care să poată permite eventuale schimburi chimice directe. La un moment dat, unuia dintre copăcei i-au fost rupte frunze şi vlăstare; la scurt tirnp, „rănitul” a început să secrete o substanţă de apărare – fenol – cu ajutorul căreia şi-a închis „rănile” provocate; în decurs de câteva ore, substanţa respectivă a apărut, şi în restul frunzelor neafectate, ca singură măsură de apărare ce şi-a putut-o crea planta. Surpriza s-a produs însă atunci când au fost analizate chimic şi frunzele celorlalţi copăcei apropiaţi; la un anume moment, s-a constatat faptul că apăruseră concentraţii de fenol şi în frunzele acestora, care nu fuseseră însă „răniţi”. Secretarea fenolului la ceilalţi arbori a avut deci un rol preventiv, ca urmare a preluării unei informaţii! Dar cum oare, pe ce cale a putut „rănitul” să-i avertizeze asupra pericolului pe fraţii săi întru specie? Deocamdată, acest fenomen biologic nu a fost încă elucidat de către cercetătorii respectivi, mai ales că posibilităţile plantelor de a prelua informaţii par a fi cu mult mai complexe.

Concluzia? Plantele au un statut de fiinţe mult mai dezvoltate decât ne-am obişnuit cu toţii să le acordăm; trebuie să recunoaştem că atunci când vorbim despre plante, ştiindu-le oarbe, mute şi fără cea mai mică urmă de creier, le considerăm – în cel mai bun caz – ca fiind nişte fiinţe „proaste”. Biologii, care s-au apropiat de intimitatea vieţii acestora, se exprimă însă în cu totul altă manieră; astfel, un om de ştiinţă rus nu a ezitat să declare: „Că plantele sunt capabile să perceapă mediul înconjurător este un fapt cunoscut de mult timp. Fără percepere, nu există adaptare. Dacă plantele nu ar avea niciun organ de simţ şi nicio posibilitate de a transmite informaţii, de a le înmagazina şi prelucra, fără îndoială că ele ar fi pierit de demult”.