Asasinarea papei Ioan Paul I, opera “diavolilor” de pe culoarele Vaticanului

11
6.442 vizualizari

Ioan Paul I 3În calitate de lider spiritual al populaţiei catolice estimată la circa 800 milioane de oameni, în întreaga lume, Papa nu prea poate fi considerat o persoană izolată. Însă, Alberto Luciani, Papa loan Paul I, care a păstorit pe cei 800 de milioane de credincioşi doar timp de 33 de zile, a murit complet singur, într-o noapte din toamna anului 1978.

Papa Ioan Paul I vroia să reformeze Banca Vaticanului

David Yallop, un ziarist de investigaţi englez, a elaborat un scenariu potrivit căruia Papa ar fi fost otrăvit. Cartea lui, In Cod’s Name (În numele Domnului), susţine că, în pofida timpului scurt cât a fost papă, Luciani era înclinat spre reforme. Pe primele locuri ale listei de priorităţi a lui Luciani cu privire la lucrurile care trebuie îndreptate: Banca Vaticanului şi instituţiile financiare bisericeşti adiacente – un adevărat Imperiu Roman.

La vremea când Luciani a preluat pontificatul după Giovanni Montini, Papa Paul al VI-lea, Banca Vaticanului se transformase într-o hidră a marilor finanţe multinaţionale, ajungând şi în zone foarte puţin probabil să fi fost frecventate de Sfântul Spirit. Această transformare începuse cu cinci decenii mai înainte, când Vaticanul a încheiat o afacere bănoasă cu guvernul fascist al lui Benito Mussolini, care a fost urmată de un pact similar cu Hitler.

Papa Ioan Paul I, pe coperta revistei Time
Papa Ioan Paul I, pe coperta revistei Time

Luciani dorea nici mai mult nici mai puţin decât să elimine ceea ce s-a ţesut în cei 50 de ani anteriori de istorie. Vorbind în faţa corpului diplomatic la Vatican, primele sale cuvinte oficiale în calitatea de Papă – chiar înainte de Mesa sa inaugurală – au fost: „Nu avem niciun fel de bunuri temporale de oferit, niciun fel de interese economice de discutat.”

Nu era chiar o declaraţie la care te aşteptai din partea moştenitorului unui conglomerat de instituţii bancare şi averi imobiliare a căror valoare combinată ajungea la 3 miliarde dolari; o forţă atât de covârşitoare încât cu un deceniu mai înainte aproape că a distrus economia italiană. Atunci când guvernul italian a avut tupeul să ceară să fie plătite ceva taxe la voluminosul portofoliu de acţiuni al Vaticanului, Sfântul Scaun ameninţase că îşi va arunca toate bunurile la Bursa de Valori a Italiei, o acţiune care ar fi dus la strangularea economiei italiene. Vatican SA a rămas scutită de taxe.

Îşi bagă coada şi organizaţia masonică Propaganda 2

Poate că cea mai neplăcută dintre afilierile nepotrivite ale Băncii Vaticanului a fost legătura cu tenebroasa Propaganda 2 (P2), organizaţie misterioasă care constituia o combinaţie între o Lojă Masonică şi un sindicat al crimei, cu membri din cercurile cele mai înalte ale guvernului, Mafiei şi Vaticanului însuşi (vezi mai multe detalii despre această organizaţie în articolul: https://www.lovendal.ro/wp52/misterioasa-loja-masonica-propaganda-2-un-exemplu-de-terorism-de-stat/).

Deloc întâmplător, P2 a fost, de asemenea, o formaţiune cu tendinţe neofasciste (cel puţin, finanţiştii Vaticanului au manifestat asemenea tendinţe clare de-a lungul anilor), răspunzătoare pentru diferite acţiuni teroriste, inclusiv de atentatul cu bombă dezastruos asupra gării din Bologna.

Pentru fondatorul P2, Licio Gelli – partener de afaceri al lui Klaus Barbie, susţinător financiar al lui Juan Peron, colaborator plătit al CIA şi oaspete de onoare al lui Ronald Reagan, la ceremonia de inaugurare a mandatului său de preşedinte, în 1980 – finanţele şi fascismul există în simbioză. Unul din aforismele lui Gelli este că „uşile tuturor trezoreriilor bancare se deschid spre dreapta”.

Paul Marcinkus (1922-2006), presedintele Bancii Vaticanului
Paul Marcinkus (1922-2006), presedintele Bancii Vaticanului

Şeful Băncii Vaticanului, episcopul Paul Marcinkus, face afaceri cu 2 mafioţi

Banca Vaticanului era coordonată de un episcop american pe nume Paul Marcinkus, care, din motive niciodată explicate, se plimba prin zona Vaticanului, chiar în zorii zilei în care Papa a fost găsit mort. Marcinkus, care nu era cunoscut anterior pentru faptul că făcea plimbări la ora şase dimineaţa, încheiase numeroase acorduri în numele băncii cu membrii P2, Michele Sindona şi Roberto Calvi.

Sindona, aflat acum în închisoare, a fost un speculator internaţional şi un mafiot care a pus la cale fraude ce au dus la cele mai mari probleme bancare din istoria Americii şi Italiei. Însă, Marcinkus a pretins că a fost vorba de un parteneriat economic în derulare cu Sindona şi a dezminţit că s-ar fi întâlnit vreodată cu acest om.

Despre celălalt finanţator al P2, Marcinkus spunea odată: „Calvi merită încrederea noastră. Nu am nici un motiv să mă îndoiesc de acest lucru.”

„Comentariile sale sunt deosebit de elocvente”, sublinia Yallop, cu o anume uimire ironică, „venind la doar opt luni după ce Calvi fusese amendat cu 13,7 milioane de dolari şi condamnat la patru ani de închisoare şi la numai şapte luni  după ce Vaticanul  şi  Marcinkus descoperiseră  (dacă  ar fi  să credem versiunea Vaticanului) că acest Calvi furase peste un miliard de dolari, obligând Vaticanul să plătească poliţele.”

Roberto Calvi (1920-1982)
Roberto Calvi (1920-1982)

Sinuciderea misterioasă a mafiotului Roberto Calvi

Roberto Calvi era un individ corupt dincolo de orice închipuire, un bancher italian care şterpelise milioane şi milioane în cariera lui de criminal în lumea funcţionarilor. Îi plăcea să le recomande acoliţilor săi să citească romanul lui Mario Puzo The Codfather (Naşul), un exemplar al cărţii fiind mereu asupra sa sau în imediata lui apropiere. „Vei înţelege atunci cum merge lumea”, era sfatul acestui om profund imoral.

Ce ironie a sorţii a fost că propria moartea a lui Calvi şi scandalurile bizantine care au dus la acest deznodământ tragic au format baza Naşului,  partea a III-a, a doua urmare a versiunii filmate a lucrării epice cu gangsteri a lui Puzo.

Calvi şi-a găsit obştescul sfârşit la capătul unei ştreang legat de partea inferioară a podului Blackfriar din Londra. A fost un noroc pentru Calvi, care, deşi moartea prin spânzurare a fost decretată drept sinucidere de către un procuror, pare cu siguranţă să se fi întâlnit cu soarta lui pitorească mulţumită ciracilor lui din P2. Trebuie să fi simţit că are calităţi acrobatice ca să se caţere pe partea inferioară a podului şi să atârne laţul de dedesubt, în loc să-l fi legat lateral, calea cea mai rapidă şi mai uşoară. Astfel, el ar fi putut doar să sară în apă, ceea ce i-ar fi fost mult mai uşor, având în vedere că buzunarele îi erau umplute cu cărămizi. Cu patru ore înainte de moartea lui Calvi, secretara lui a făcut un salt fatal pe fereastră, în Italia.

Banca Vaticanului şi mafiotul Calvi, parteneri de afaceri

Sub conducerea lui Marcinkus, Banca Vaticanului a fost doar un paravan pentru afacerile complexe cu acţiuni ale lui Calvi. În aparenţă, Banca Vaticanului deţinea numeroase companii care, în realitate, erau controlate de Calvi. Această combinaţie a fost favorabilă ambelor părţi. Vaticanul şi Calvi au adunat astfel milioane. Calvi era, de asemenea, managerul financiar al P2. Atunci când Gelli, „cel care trăgea sforile” în P2, îi telefona bancherului, folosea numele de cod Luciani.

Noul papă dorea eliminarea Băncii Vaticanului

Venirea ca papă a unui om extrem de principial ca Alberto Luciani, a pus această reţea de infractori într-o situaţie foarte dificilă. Luciani intenţiona, nici mai mult nici mai puţin decât să despoaie Vaticanul de cele două principale comori ale sale – biserica, la fel ca Iisus, ar trebui să fie săracă, era de părere noul Papă – şi de Episcopul Paul Marcinkus.

…aşa că papa trebuia ucis

Dacă Luciani a murit, la 28 septembrie 1978, din „cauze naturale”, acest lucru a constituit un fenomenal motiv de uşurare pentru Gelli, Calvi, Sindona şi Marcinkus, ca şi pentru Mafia şi P2. Primele trei persoane din această listă demonstraseră deja mai mult decât o simplă capacitate de a pune la cale şi a ordona asasinate. Pe lângă o serie de răufăcători rivali, ei au ucis mai mulţi anchetatori doarece aceştia îşi vârâseră nasul în afacerile lor murdare.

S-ar putea ca Marcinkus să nu fi avut antecedente în ceea ce priveşte asasinatele, dar motivele lui pentru a scăpa de Papa Ioan Paul I erau la fel de puternice ca şi cele ale tovarăşilor lui de ticăloşii. Dacă Gelli, Sindona sau Calvi -mult mai probabil toţi trei, în cârdăşie – au căutat un prilej de a aranja moartea Papei, trebuie să fi fost nişte tâlhari nemiloşi şi, după plecarea dintre cei vii a Suveranului Pontif, cei mai fericiţi oameni de pe Pământ.

Securitatea papei = aproape inexistentă

Papa Ioan Paul I, cel mai puternic şi mai influent lider religios al lumii, se ocupa de afacerile sale zilnice în condiţii de securitate la fel de severe ca şi cele asigurate băiatului care-i aducea ziarele dimineaţa. Adică, de niciun fel. Nu numai că Luciani nu era păzit şi nu avea nici un însoţitor în orele ce au precedat moartea sa, dar unele surse susţin că în momentul în care s-a declanşat criza fatală, orice ar fi fost şi oricând ar fi fost asta, el a apăsat pe butonul de alarmă instalat special lângă patul său. Lumina de alarmă a clipit, dar nimeni nu a văzut-o şi cel care făcea de gardă, însărcinat să asigure securitatea şi serviciile pe timp de noapte, era în pat. Nimeni nu s-a întrebat de ce lumina din apartamentul papal, vizibilă clar din exterior, a ars toată noaptea, deşi Papa respecta strict programul său de a se culca la ora 21.30.

Papa ar fi murit de infarct, dar nu s-a efectuat nicio autopsie

Papa Ioan Paul I nu a fost supus unei autopsii, spre marea consternare a ziariştilor italieni, care – de înţeles, având în vedere istoria politică italiană – sunt mult mai înclinaţi să-şi închipuie că este vorba de o conspiraţie decât omologii lor americani. Vaticanul a încercat să împace protestele din presă, declarând, în mod fals, că legea bisericească interzice autopsiile asupra papilor (nu a existat niciodată un edict pe această temă).

S-a anunţat că decesul a fost cauzat de un infarct miocardic, deşi nu a fost întocmit niciun certificat de deces şi nici vreun alt document.

Papa, ucis de digitalină?

Potrivit lui Yallop, în absenţa autopsiei, administrarea unei doze fatale de digitalină nu ar avea urmări deosebite de cele ale unui atac de cord. Acelaşi lucru poate fi spus despre o mulţime de alte substanţe toxice. Însă Yallop vorbeşte de digitalină fiindcă Gelli îi instruise pe toţi membri P2 să se sinucidă cu o doză din acest medicament, oferit de binevoitoarea lor lojă, dacă vor fi supuşi la presiuni pentru a dezvălui secretele acestui grup cripto-fascist şi cvasi-masonic.

Sursele lui Yallop i-au spus că, atunci când a fost găsit, Papa ţinea între degetele sale chircite un teanc de foi în care erau detaliate multe dintre schimbările pe care le propunea în activităţile de la Vatican. Vaticanul anunţase că el avea în mână cartea Imitaţia lui Hristos. Primilor reporteri care au auzit această informaţie le-a venit să râdă.

„Este greu de crezut că moartea a fost naturală”, a afirmat un colaborator de rang înalt al arhiepiscopului francez Marcel Lefebvre, „având în vedere toate creaturile diavoleşti ce mişună pe la Vatican.”

Când Karol Wojtyla, Ioan Paul al II-lea, a câştigat alegerile devenind succesor al lui Luciani, el a fost imediat informat cu privire la planurile radicale ale Papei loan Paul I. Nu l-a aplicat pe nici unul dintre ele.