Alexandru cel Mare a murit de malarie sau a fost otrăvit?

Alexandru al Macedoniei, zis Rege al Macedoniei, conducătorul unui imperiu enorm, care se întindea de la marginea Chinei, până în Egipt şi Europa, a murit pe 13 iunie 323, la vârsta de 33 de ani, din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost otrăvit (conform altora).

După o orgie la Medius, unul dintre efebii săi favoriţi, pe 3 iunie, Alexandru a fost curpins de febră. Cu câteva zile înainte, navigând pe Eufrat, îşi pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un vâslaş a sărit după ea în apă şi, ca să înoate mai uşor înapoi, şi-a pus diadema pe cap. Gestul a fost interpretat ca un semn rău, care prevestea că imperiul avea să-şi schimbe stăpânul. Starea regelui s-a înrăutăţit rapid. Pe 10 iunie îşi pierdu cunoştinţa şi în seara de 13 iunie, în a zecea zi de boală, muri în palatul său.

Ca întotdeauna în cazul morţii subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi fost plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, şi înfăptuită de fiul acestuia, Iolaus, care era paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa îngheţată luată din izvorul rîului Styx, din Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau catîr, căci orice al vas din lut, fier sau bronz ar fi crăpat din pricina răcelii şi acidităţii apei. Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit bătrânei regine, veşnic pusă pe represalii, un motiv de răzbunare.

Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaştinile care înconjurau oraşul, ţînţarii: existau toate condiţiile îmbolnăvirii de malarie. Alexandru delira deja cînd unul dintre generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi lăsa imperiul? „Celui mai bun“, ar fi răspuns el. După alţii, răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“ sau: „Celui mai vrednic“, şi, scoţându-şi inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas. Se poate bănui cine a născocit acest scenariu. Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că, începînd cu 10 iunie, bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au atribuite. Este însă o tactică bineştiută ca, în scopuri politice şi pentru a influenţa opinia publică, să li se atribuie postum suveranilor aflaţi pe patul morţii tot felul de cuvinte.