Alexandru cel Mare (356 î.Hr. – 323 î.Hr.), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat şi Mijlociu. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată, care se întindea din Grecia până în India.
Conform istoriei oficiale, Alexandru cel Mare ar fi fost fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia; dar, conform unor alte legende, Alexandru ar fi fost fiul reginei Olimpia cu zeul egiptean Ammon! (A nu se uita că, în vechime, zeii s-ar putea să fi fost numele dat unor extratereştri avansaţi). La un moment dat, se pare că în curtea regelui Filip a venit un faraon egiptean, pe care grecii l-au numit Nectanebus. El era un magician desăvârşit, care ar fi reuşit s-o seducă în secret pe regina Olimpia. Tot aceleaşi legende spun că, de fapt, acest magician nu era altul decât zeul Ammon, care îşi luase masca faraonului Nectanebus. Olimpia a rămas însărcinată, așa că, atunci când ea l-a născut pe Alexandru, a născut, de fapt, pe fiul unui zeu. Astfel, Alexandru nu ar fi altceva decât un „semizeu”.
Învingând armatele persane din Asia Mică, Alexandru s-a dus spre Egipt. El se aștepta la o rezistență puternică din partea viceregilor persani care au condus Egiptul, însă a fost uimit să vadă că acel mare pământ i s-a predat fără nicio rezistență; acest lucru era, fără îndoială, un semn. Fără să piardă timpul, Alexandru a vizitat Oracolul lui Ammon; acolo, zeul însuși ar fi confirmat adevărata paternitate a lui Alexandru. Astfel, preoții egipteni l-au binecuvântat ca pe un faraon.
Apoi, Alexandru cel Mare a mers spre sud, la Karnak, centrul adorării lui Ammon. Centru religios de veneraţie, încă din mileniul al III-lea î.Hr., Karnak constituia un conglomerat de temple, altare și monumente pentru Ammon, fiind construit de mai multe generații de faraoni. Una dintre cele mai impresionante și colosale structuri a fost templul construit de regina Hatshepsut, cu mai mult de o mie de ani înainte de vremea lui Alexandru. Și despre ea s-a spus că ar fi fost fiică a zeului Ammon, concepută, la fel, de o regină pe care zeul a sedus-o deghizat.
Aflând că este „semizeu”, Alexandru a devenit astfel obsedat de ideea nemuririi. Astfel, el a început să caute locuri misterioase din lume, de unde ar putea obţine această nemurire. Aşadar, împăratul a ajuns la sud de Egipt, undeva în Sudan, unde l-ar fi căutat şi găsit pe Enoh, patriarhul biblic de dinaintea Marelui Potop, dar şi străbunicul lui Noe. Alexandru ar fi ajuns într-un loc (spune legenda) unde este situat Paradisul, în „Țara celor vii”, unde locuiesc sfinții. Pe un munte era o structură strălucitoare, de unde se întindea spre cer o scară imensă, alcătuită din 2.500 de trepte de aur. Într-o sală vastă, Alexandru a văzut figurine de aur, un altar de aur și două sfeșnice uriașe, cu o înălțime de 20 de metri. Undeva în această sală, se afla Enoh, care i-ar fi spus împăratului: „Nu cercetaţi misterele lui Dumnezeu”. Alexandru ar fi ascultat sfaturile înţeleptului biblic şi a plecat, nu înainte de a primi, ca dar de despărțire, o grămadă de struguri care, în mod miraculos, erau suficienţi pentru a-și hrăni toată armata.
Într-o altă versiune a legendei, Alexandru cel Mare a întâlnit nu unul, ci doi patriarhi biblici: Enoh și profetul Ilie care, conform tradițiilor biblice, nu au murit niciodată. Alexandru trecea printr-un deşert când, deodată, a fost capturat de un „spirit” care l-a dus pe Alexandru într-un tabernaclu strălucitor. Înăuntru, împăratul i-a văzut pe cei doi bărbați biblici. Fețele lor erau strălucitoare, dinții erau mai albi decât laptele, ochii lor străluceau mai mult decât steaua dimineții; ei erau înalţi de statură, având un aspect plin de har. Cei doi, spunând cine sunt, au mai precizat că „Dumnezeu le-a oferit nemurire”. Ei au mai spus că locul unde se poate găsi nemurirea poartă numele de „Depozitul Vieții”, de unde emană „Apele Strălucitoare ale Vieții”. Dar înainte ca Alexandru să poată afla mai multe sau să bea din „Apele Vieții”, un „car de foc” l-a luat de acolo și l-a dus înapoi în deşert, în mijlocul trupelor sale.