Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Adevărata istorie fascinantă a lui d’Artagnan, eroul principal din celebrul roman “Cei trei muşchetari” al lui Alexandre Dumas

1222
blank
Imagine: prelucrare proprie

Cine nu a auzit de celebrul roman istoric “Cei trei muşchetari” al scriitorului Alexandre Dumas? Iar cel mai cunoscut personaj este muşchetarul d’Artagnan, care, se pare că nu e în întregime un personaj născocit. Alexandre Dumas s-a inspirat din aventurile unui gentilom gascon, Charles de Batz, numit d’Artagnan, sau, mai exact, din povestirea pe care a scris-o un alt mușchetar, Gatien de Courtilz, despre aventurile aceluiași personaj.

La 25 iunie 1673, în timpul războiului Olandei cu Anglia și Franța, la asediul orașului Maastricht a luat parte și adevăratul d’Artagnan. După o scurtă bătălie, asaltanții au reușit să pună mâna pe unul din punctele cheie ale apărării. A urmat însă un teribil contraatac al olandezilor și un glonte l-a rănit pe d’Artagnan mortal. Deși “La Gazette de France”, într-o notă informativă despre această luptă l-a citat pe neînfricatul mușchetar în cuvinte foarte elogioase, făcând aluzie la sentimentul de regret pe care l-a încercat regele Ludovic al XIV-lea auzind de această pierdere, vestea morții lui avea să fie dată uitării curând după aceea.

Dar abia pierise autenticul d’Artagnan pe câmpul de luptă de la Maastricht, când un alt d’Artagnan, mult mai consistent, deși fals, se năștea într-o carte a pamfletarului Gatien de Courtilz, fost mușchetar și el. Pe celebrul d’Artagnan l-a creat însă, 150 ani mai târziu, fantezia scriitorului Alexandre Dumas.

D’Artagnan al lui Alexandre Dumas

Să vorbim despre d’Artagnan al lui Alexandre Dumas şi să vedem cât e adevăr şi cât e ficţiune. Așadar, cum ni-l prezintă Alexandre Dumas? D’Artagnan își face intrarea în Paris prin poarta Saint-Antoine, într-o zi de aprilie a anului 1625, fără o lescaie în buzunar. De unde vine? Din Gasconia. El se îndreaptă spre Paris, decis să-și croiască drum. La câteva leghe de Orleans, pe drumul spre curte, tânărul trece prin prima sa aventură; niște necunoscuți îl ciomăgesc și îi fură scrisoarea cu care tatăl său l-a trimis la Paris. Tânărul gascon, în vârstă de 18 ani, este puternic și bine legat, cu ochi vioi și fața ușor alungită, dar foarte bărbătească. Îmbrăcat cu un pieptar de lână decolorat de soarele și ploaia drumurilor, călărește pe o mârțoagă care trezește mila și batjocura celor ce-o privesc. Tatăl său nu i-a putut oferi altceva decât curajul.

După ce eroul lui Dumas trece cu succes de prima sa peripeție, autorul aduce în scenă alte personaje: un cavaler misterios – agent secret al cardinalului Richelieu, viitorul dușman al lui d’Artagnan – îl contemplă oarecum disprețuitor. Curând apare și Milady, o doamnă atât de frumoasă încât, văzând-o, îndrăznețul gascon leșină.

Atât autenticul d’Artagnan, cât și corespondentul lui literar, ajung cu timpul agenți secreți și intermediari ai politicii duse de abilul cardinal Mazarin, succesorul lui Richelieu. Deocamdată, însă, d’Artagnan al lui Dumas nu e decât un personaj ingenios care sosește, zdrobit de lovituri, la Paris, într-o zi de primăvară. Își vinde calul pe trei scuzi și pornește, ca orice nou venit, în căutarea unei locuințe. Se interesează apoi unde îl poate găsi pe domnul de Treville, căpitan al gărzii regale, compatriot al său. Reușește între timp să câștige prietenia „celor trei mușchetari” – Athos, Porthos, Aramis, care, ca și d’Artagnan, au existat în realitate și care s-au înrolat cu nume false în corpul secret din serviciul regelui. Rând pe rând, cititorul face cunoștință cu ei și îi îndrăgește, ca și pe tânărul și inexperimentatul gascon care, la recomandarea lui Treville, este angajat în compania comandată de cumnatul acestuia, domnul des Essarts.

Alexandre Dumas situează o bună parte din acțiunile mușchetarilor în epoca lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), un rege căruia îi plac spadasinii și gâlcevile, pentru că îi condimentează viața monotonă. Cât privește regina, Anna de Austria, interesul ei se îndreaptă spre ministrul englez, ducele de Buckingham. Această predilecție nu este născocită de romancier, ci pe deplin reală, și-i va prilejui lui d’Artagnan numeroase aventuri.

Cititorii își amintesc desigur, cum de dragul reginei Anna, ducele de Buckingham se strecoară, incognito, pe străzile întunecate ale Parisului și pătrunde, printr-o ușă secretă, în Luvru. Acolo o vede pe iubita sa regină, îmbrăcată în satin alb, cu părul auriu, mătăsos, căzând bogat pește umeri. Fascinat, Buckingham cade la picioarele sale. În trei ani, cei doi nu s-au văzut decât de trei ori – a treia oară la un bal mascat, unde ducele încearcă s-o sărute pe Anna. Regina s-a crezut atunci grav compromisă, după ce are nefericita idee de a-i face cadou englezului, drept chezășie a prieteniei lor, un giuvaer cu diamante.

Faimosul giuvaer care, mai târziu, va servi lui d’Artagnan drept pretext pentru prima sa călătorie în Anglia. Ducele se vede însă nevoit să înapoieze zălogul cât mai repede posibil, căci cardinalul a avut grijă să-l informeze pe rege despre acest cadou compromițător. Din ordinul suveranului, regina urmează să poarte această bijuterie la balul oferit de Primărie. Intriga se complică și mai mult prin faptul că Milady, teribila Milady, reușește să taie două din diamantele giuvaerului, pregătind astfel dovada infidelității Annei, dovadă pe care, la rândul său, Richelieu intenționează s-o prezinte lui Ludovic. D’Artagnan își îndeplinește însă admirabil misiunea, aducând la Paris giuvaerul, reconstituit de un bijutier priceput. Încât în ziua balului, Anna poate etala celebrele diamante.

Dumas nu mai ţine cont de realitatea istorică atunci când afirmă că d’Artagnan se arată abil nu numai în mânuirea armelor, dar și în cea a literelor. Deși adevăratul d’Artagnan a fost un curier priceput în serviciul lui Mazarin, el a trebuit să transmită mesajele întotdeauna prin viu grai, dat fiind că, până la sfârșitul vieții lui, scrisul îi trăda originea provincială și puținele sale cunoștințe în ale slovelor. Trecând peste o seamă de alte amănunte ale cunoscutului roman al lui Dumas, amintim doar că, în cele din urmă, d’Artagnan e numit locotenent de mușchetari.

Ce știm despre adevăratul d’Artagnan?

Cronicile atestă că se numea Charles de Batz, senior d’Artagnan. S-a născut în 1611 sau 1615 la Lupiac, sat ce mai există și azi în Gasconia. După părerea unor istorici, numele de d’Artagnan l-a purtat un unchi al său, Henri Montesquiou, care îl servise pe Ludovic al XIII-lea. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care regele l-a primit cu simpatie și familiaritate pe tânărul gascon. Mica nobilime provincială, din care făcea parte și Charles de Batz d’Artagnan, se compunea în realitate din burghezi îmbogățiți, din mici comercianți care cumpărau titluri și castele, cu bani.

Nobil autentic sau nu, adevăratul d’Artagnan era destinat să facă, uneori prin curaj, alteori prin viclenie, o strălucită carieră la Paris. Fie că s-a născut în 1611, în 1615, cum presupun unii istorici, sau chiar în 1620 (nu s-a putut găsi actul său de botez), trebuie să fi ajuns la Paris tânăr, așa cum îl descrie și Dumas, și să fi intrat imediat în compania domnului des Essarts. În 1640, în timpul războiului de 30 ani, îl găsim, după documentele Ministerului de Război, la asediul din Arras. Dușmănia sa cu Richelieu trebuie să fi durat puțin, pentru că în 1642 moare marele cardinal. Un an mai târziu, dispare dintre cei vii și Ludovic al XIII-lea.

D’Artagnan a fost, în realitate, un protejat al lui Mazarin, care l-a ajutat să intre în rândurile mușchetarilor. Când, în timpul Frondei, Mazarin s-a exilat voluntar la Bruhl, mușchetarul a călătorit din Franța în Germania și înapoi, ca purtător de mesaje pentru Colbert, omul de încredere al cardinalului, viitorul controlor general al finanțelor, și pentru Fouquet, supra-intendent al finanțelor (care, mai târziu, denunțat de Colbert pentru afacerile sale veroase, avea să fie arestat și supravegheat tot de către d’Artagnan).

Cu asemenea buni amici, cariera sa militară n-a rămas obscură. În 1655 a devenit căpitan și totodată administrator al crescătoriei de păsări de vânătoare din Tuileries, misiune foarte importantă, care dovedea încrederea ce i-o acorda regele. Ar fi greșit să afirmăm că funcția administrativă a lui d’Artagnan l-a determinat să ocolească câmpul de bătălie. Dimpotrivă, a fost prezent la datorie ori de câte ori trebuia să lupte. Astfel, s-a aflat alături de mareșalul Turenne în campania din Flandra, iar când ducele de Nevers, nepotul lui Mazarin, s-a retras din fruntea companiei sale de mușchetari, d’Artagnan l-a înlocuit. În această calitate a fost însărcinat să-l aresteze pe Fouquet, în 1661.

Arestarea lui Fouquet a produs senzație. Superintendentul, posesor al unei averi fabuloase, protejase cu generozitate pe mulți literați și artiști și-și făcuse numeroși prieteni. Știind toate acestea, regele i-a încredințat lui d’Artagnan delicata misiune de a-l reține pe Fouquet. Mușchetarul a îndeplinit întocmai ordinele regelui. Tot d’Artagnan va fi cel care îl va însoți pe Fouquet în exilul din Pignerol.

Gatien de Courtilz nu numai că l-a „descoperit” pe d’Artagnan, dar a fost și primul care a înțeles ce folos s-ar putea scoate din această interesantă figură de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Se pare că în războiul cu Olanda, care l-a costat viața pe d’Artagnan, de Courtilz a luptat chiar sub ordinele celebrului mușchetar.

Evenimentele relatate de Courtilz și Dumas sunt aproape aceleași, ca și personajele. Ceea ce a făcut în plus Dumas, a fost să le dea aripi și să le idealizeze. Cum a cunoscut Dumas cartea lui de Courtilz? Din simplă întâmplare. În cursul unei călătorii la Marsilia, a fost găzduit de un prieten, al cărui frate era bibliotecarul orașului. În rafturile bibliotecii, Dumas a dat peste Memoriile lui d’Artagnan și, interesat, ca de obicei, de tot ce era istorie, a luat-o cu împrumut, plecând apoi în Italia. Cât despre carte, bibliotecarul n-a mai revăzut-o niciodată.

În general, Dumas era bine informat. Unele nepotriviri cronologice dintre viața adevăratului d’Artagnan și cea a eroului imaginat de el au fost intenționate. Deși documentat prin intermediul lui de Courtilz, Dumas s-a simțit mai mult literat decât istoric. L-a vrut pe Richelieu în relatarea sa și nu pe Mazarin. A făcut ca povestea „celor trei mușchetari” să se petreacă între 1624 și 1628, deși nu e exclus ca pe atunci d’Artagnan să fi fost atunci doar un copil.

Dar, cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că Alexandre Dumas a publicat un roman istoric nemuritor…

Orgoni Crystal