Un Univers atemporal este greu de imaginat, dar nu pentru că timpul este un concept complex din punct de vedere tehnic sau evaziv din punct de vedere filosofic. Există un motiv mai practic: imaginarea atemporității necesită şi aceasta timp. Chiar și atunci când încerci să-ți imaginezi absența, simți că se mișcă pe măsură ce gândurile tale se schimbă, inima ta pompează sânge în creier, iar imaginile, sunetele și mirosurile se mișcă în jurul tău. Timpul pare să nu se oprească niciodată.
Potrivit lui Albert Einstein, experiența noastră despre trecut, prezent și viitor nu este altceva decât „o iluzie persistentă”. Potrivit lui Isaac Newton, timpul nu este altceva decât ceva aflat în afara vieții. Și conform legilor termodinamicii, timpul nu este altceva decât entropie și căldură. Totuşi, cercetările recente într-o varietate de domenii sugerează că mișcarea timpului ar putea fi mai importantă decât au presupus cândva majoritatea fizicienilor.
O nouă formă de fizică numită teoria asamblarii sugerează că simțul direcțional al timpului în mișcare este real și fundamental. Acesta sugerează că obiectele complexe din Universul nostru care au fost create de viață, inclusiv microbi, computere și orașe, nu există în afara timpului: sunt imposibile fără mișcarea timpului. Din această perspectivă, trecerea timpului nu este doar intrinsecă evoluției vieții sau experienței noastre cu Universul. Este, de asemenea, țesătura materială în continuă mișcare a Universului însuși. Timpul este un obiect. Are o dimensiune fizică, ca și spațiu. Și poate fi măsurat la nivel molecular în laboratoare. Ce se întâmplă când timpul este un obiect?
Pentru Newton, timpul este unul fixat. În legile sale de mișcare și gravitație, care descriu modul în care obiectele își schimbă poziția în spațiu, timpul newtonian trece, dar nu se schimbă niciodată. Și este o viziune asupra timpului care dăinuie în fizica modernă – chiar și în funcțiile de undă ale mecanicii cuantice, timpul este ceva aflat în fundal – nu o caracteristică fundamentală.
Pentru Einstein, însă, timpul nu era absolut. Era relativ la fiecare observator. El a descris experiența noastră despre trecerea timpului ca „o iluzie persistentă”. Timpul einsteinian este ceea ce se măsoară prin ticăitul ceasurilor.
La începutul anilor 1800, cu aproape un secol înainte ca Einstein să dezvolte conceptul de spațiu-timp, Nicolas Leonard Sadi Carnot și alți fizicieni puneau deja la îndoială ideea că timpul ar fi ca un decor sau ca o iluzie. Aceste întrebări aveau să continue până în secolul al XIX-lea , pe măsură ce fizicieni precum Ludwig Boltzmann au început să-și îndrepte mințile către problemele care au apărut odată cu o nouă tehnologie: motorul.
Deși motoarele puteau fi reproduse mecanic, fizicienii nu știau exact cum funcționează. Mecanica newtoniană era reversibilă; motoarele nu erau. Sistemul solar al lui Newton funcţiona la fel de bine, mișcându-se înainte sau înapoi în timp. Cu toate acestea, dacă ai condus o mașină și a rămas fără combustibil, nu ai putea porni motorul în marșarier, nu ai putea retrage căldura generată și nu ai putea lua înapoi combustibilul ars. Fizicienii de la acea vreme bănuiau că motoarele trebuie să adere la anumite legi, chiar dacă acele legi erau necunoscute. Ceea ce au descoperit a fost că motoarele nu funcționează decât dacă timpul se scurge și are o direcție. Prin exploatarea diferențelor de temperatură, motoarele conduc mișcarea căldurii de la părțile calde la cele reci. Pe măsură ce timpul trece înainte, diferența de temperatură scade și se poate face mai puțină „muncă”. Aceasta este esența celei de-a doua legi a termodinamicii (cunoscută și ca legea entropiei), care a fost propusă de Carnot și explicată ulterior statistic de Boltzmann. Legea descrie modul în care „lucrarea” mai puțin utilă poate fi efectuată de un motor în timp. Ocazional, trebuie să vă alimentați mașina, iar entropia trebuie să crească întotdeauna.
Trăim într-adevăr într-un Univers care nu are nevoie de timp ca trăsătură fundamentală? Acest lucru are sens în contextul motoarelor sau al altor obiecte complexe, dar nu în cazul unei singure particule. Este lipsit de sens să vorbim despre temperatura unei singure particule, deoarece temperatura este o modalitate de cuantificare a energiei cinetice medii a multor particule. În legile termodinamicii, fluxul și direcționalitatea timpului sunt considerate o proprietate emergentă mai degrabă decât un fundal sau o iluzie – o proprietate asociată cu comportamentul unui număr mare de obiecte.
În ultimele câteva miliarde de ani, viața a evoluat de la organisme unicelulare la organisme multicelulare complexe. A evoluat de la societăți simple la orașe pline și acum o planetă capabilă să-și reproducă viața pe alte lumi. Aceste lucruri iau timp pentru a intra în existență, deoarece pot apărea doar prin procesele de selecție și evoluție.
Evoluția din teoria lui Darwin este singurul proces fizic din Universul nostru care poate genera obiectele pe care le asociem vieții. Acestea includ bacterii, pisici și copaci, dar și lucruri precum rachete, telefoane mobile și orașe. Niciunul dintre aceste obiecte nu fluctuează în existență spontan, în ciuda a ceea ce relatările populare despre fizica modernă ar putea pretinde că se poate întâmpla. Aceste obiecte nu sunt întâmplări aleatorii. În schimb, toate necesită o „amintire” a trecutului care să fie făcută în prezent. Ele trebuie produse de-a lungul timpului – un timp care avansează continuu. Și totuși, potrivit lui Newton, Einstein, Carnot, Boltzmann și alții, timpul este fie inexistent, fie pur și simplu emergent.
De fapt, timpul este fundamental. Aceasta sugerează că schimbarea nu este măsurată de ceasuri, ci este codificată în lanțuri de evenimente care produc molecule complexe cu adâncimi diferite în timp. Asamblate din memoria locală în vastitatea spațiului combinatoriu, aceste obiecte înregistrează trecutul, acționează în prezent și determină viitorul. Aceasta înseamnă că Universul se extinde în timp, nu în spațiu – sau poate că spațiul iese din timp, așa cum sugerează multe propuneri actuale ale gravitației cuantice. Deși Universul poate fi în întregime determinist, expansiunea sa în timp implică faptul că viitorul nu poate fi prezis pe deplin, nici măcar în principiu. Viitorul Universului este mai deschis decât am fi putut prezice.
Timpul poate fi o țesătură în continuă mișcare prin care experimentăm lucrurile care se unesc și se despart. Dar țesătura face mai mult decât se mișcă – se extinde. Când timpul este un obiect, viitorul este dimensiunea Universului.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
