Semnificaţia ascunsă a culorilor în creştinismul timpuriu

3.254 vizualizari

Culorile au fost întotdeauna importante pentru oameni încă din vechime. Anticii considerau că spiritul omului corespunde culorii albastre, mintea culorii galbene, iar corpul culorii roşie. Prin urmare raiul este albastru, pământul galben, iar iadul sau lumea subterană, roşie. Condiţia înfricoşătoare a infernului nu face decât să simbolizeze natura sferei sau planul de forţe din care este compusă. În misterele greceşti sfera iraţională era întotdeauna roşie, căci reprezenta condiţia în care conştiinţa este supusă pasiunilor şi dorinţelor naturii inferioare. În India, unii dintre zei sunt prezentaţi cu piele albastră pentru a simboliza constituţia lor divină, care depăşeşte sfera terestră. Conform filosofiei esoterice, albastrul reprezintă culoarea adevărată şi sacră a Soarelui.
Aparenta nuanţă galbenă sau portocalie a acestei sfere este rezultatul faptului că razele au fost scufundate în substanţele lumii iluzorii.

În simbolismul original al bisericii creştine culorile aveau o importanţă deosebită iar folosirea lor era normată conform unor reguli foarte stricte. Totuşi, neatenţia cu care au fost folosite aceste culori încă din Evul Mediu a dus la pierderea înţelesurilor lor profunde şi emblematice. În aspectul său primar, albul sau argintul simboliza viaţa, puritatea, inocenţa, bucuria şi lumina; roşul reprezenta suferinţa şi moartea lui Hristos şi a discipolilor săi dar şi iubirea divină, sângele şi războiul, durerea; albastrul reprezenta sfera celestă şi starea de contemplare; galbenul sau aurul simboliza gloria, roadele, bunătatea; verdele reprezenta fecunditatea, tinereţea şi prosperitatea; movul, umilinţa, afecţiunea profundă şi necazurile; negrul simboliza moartea, distrugerea şi umilinţa.