Sângerarea sau scoaterea de sânge: panaceu universal pentru toate bolile!
Sângerarea era pentru medicul medieval ceea ce este „ia două aspirine şi sună-mă mâine dimineaţă” pentru medicul modern. Textele din societăţile medievale creştină şi islamică, păstrate până în prezent, explică în detaliu riscurile pe care le implica „reţinerea sângelui” (retentic sanguis), astfel că bărbaţii, copiii şi bătrânii erau supuşi unor sângerări abundente.
Sângerarea era o practică cu potenţial de profit, astfel că pe tot cuprinsul Europei au răsărit bresle de bărbieri-chirurgi, făcându-şi reclamă cu stâlpii alb-roşii caracteristici ce simbolizau un braţ însângerat şi bandajat. Şi astrologii au profitat, deoarece ei determinau zilele favorabile pentru sângerarea fiecăruia. Au început să fie publicate calendare de sângerare ce indicau, de exemplu, când ar trebui deschisă vena unui nativ în Peşti. În anumite zile, universal nefaste, nimeni nu putea fi supus unei sângerări, iar bărbierii-chirurgi nu aveau voie să-şi expună stâlpii alb-roşii până în momentul alinierii favorabile a astrelor.
„Sângerarea alungă melancolia şi pasiunea”, aşa începea o baladă a vremii. „Potoleşte focul din sângele celor ce suferă din iubire.” Între secolele al VI-lea şi al XVI-lea exista chiar un fond literar de ode şi balade închinate sângerării. În secolul al XVI-lea, practica sângerării devenise un abuz medical de asemenea proporţii încât ucidea anual zeci de mii de pacienţi, inclusiv multe dintre capetele încoronate ale Europei.
Regula principală a medicilor spunea astfel: în cazul oricărei afecţiuni, indiferent cât de proastă ar fi starea de sănătate a pacientului, extrage-i sânge de cel puţin trei până la cinci ori, cam un litru de fiecare dată. Această cantitate extrasă este aproape fatală. Însă medicii credeau pe atunci că organismul uman conţine peste zece litri de „umoare roşie” (valoarea reală se apropie mai degrabă de şase litri). Drept urmare, adesea ei extrăgeau până la 4,5 litri, iar când pacientul palid şi exsanguinat murea, medicul nu acuza procedura sângerării, ci se plângea că aceasta ar fi trebuit aplicată într-o fază mai timpurie a bolii şi într-un mod mai agresiv. Urmând această logică, sângerarea în sine nu ucidea niciodată, ci doar survenea tardiv.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Sângerarea era pentru medicul medieval ceea ce este „ia două aspirine şi sună-mă mâine dimineaţă” pentru medicul modern. Textele din societăţile medievale creştină şi islamică, păstrate până în prezent, explică în detaliu riscurile pe care le implica „reţinerea sângelui” (retentic sanguis), astfel că bărbaţii, copiii şi bătrânii erau supuşi unor sângerări abundente.
