Operaţiunea H: un jaf sovietic de proporţii

5.624 vizualizari

sovietiFurtul, hobby pentru comuniştii sovietici

Furtul a fost întotdeauna sarcina fundamentală a spionajului sovietic. Toate serviciile de spionaj din lume fură într-un fel sau altul, deoarece informaţiile de care au nevoie nu se găsesc pe stradă. Serviciile de tip sovietic nu s-au limitat însă niciodată la furt de informaţii, care a constituit latura cea mai neînsemnată a activităţii lor. Principalul efort operaţional al acestor servicii a fost întotdeauna dirijat către furt de teritorii străine precum şi către furt de tehnologii şi alte valori pe care sistemul comunist de guvernământ nu a fost în stare să le producă.

Nu e de mirare. Uniunea Sovietică a fost fondată pe principiul marxist potrivit căruia bogăţiile naturale, industriale şi agricole ale ţării aparţin proletarilor şi ţăranilor şi trebuie administrate de forţa lor conducătoare, Partidul Comunist. Cu alte cuvinte, furtul a devenit o politică naţională din ziua în care s-a creat primul stat comunist. La scurt timp după revoluţia din octombrie 1917, Kremlinul a confiscat proprietăţile ţarului, şi-a însuşit pământurile moşierilor şi chiaburilor, a naţionalizat industria, transporturile şi băncile. Apoi, a ordonat ca majoritatea foştilor proprietari să fie omorâţi. În 1929, Kremlinul şi-a îndreptat furtul către pătura cea mai săracă a populaţiei: a confiscat pământul, animalele şi uneltele de lucru ale ţăranilor şi i-a obligat să intre în colhozuri. După doar câţiva ani de existenţă, economia sovietică se baza aproape integral pe proprietăţi furate. Dictatorul din Kremlin a decis să fure până şi instituţia care l-a creat: Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. După o scurtă perioadă de conducere colectivă, exercitată de Comitetul Central şi, mai târziu, de elita sa, Biroul Politic, Stalin a trecut puterea politică, ideologică şi organizatorică a partidului în propriile sale mâini.

Stalin s-a decis să fure şi în afara ţării

Când nu a mai fost nimic de furat în interiorul tării, Stalin şi-a extins furtul în afara graniţelor ei. În 1939, el a semnat aşa-zisul Pact de Neagresiune Germano-Sovietic şi anexa lui secretă, menţionate în capitolul precedent, pe baza cărora a furat ulterior Basarabia, Bucovina de Nord, Lituania, Letonia, Estonia, şi părţi ale Poloniei şi Finlandei. Curând după sfârşitul celui de al doilea război mondial, Stalin a furat restul Europei de Est. Câţiva ani mai tirziu, el a constituit,  Republica Populară Chineză, făcând ca numărul persoanelor desproprietărite de către Kremlin să depăşească o treime din populaţia globului.

Planul Beria: furtul uzinelor germane de către sovietici

Spionajul industrial sovietic s-a născut la apogeul pregătirilor pentru ofensiva decisivă împotriva trupelor germane, când Stalin a hotărât să-şi extindă furtul asupra tehnicii şi tehnologiilor occidentale. În 1943, el a cerut şefului poliţiei sale politice, Lavrenti Beria, să-i prezinte un plan pentru reconstruirea economiei sovietice decimată de război. Noul plan al lui Beria a fost descris într-un manual secret sovietic intitulat Istoriia nauchno-tekhniceskoi razvedki (Istoria Spionajului Tehnico-ştiinţific). Potrivit acestui manual planul lui Beria s-a bazat pe simpla premiză că o Uniune Sovietică victorioasă era îndreptăţită să confişte, ca reparaţii de război, orice întreprindere industrială germană care se afla în zonele de ocupaţie sovietică de pe teritoriul Germaniei sau a foştilor săi aliaţi.

În esenţă, planul lui Beria conţinea o singură idee, dar una „briliantă”, cum se spune că ar fi fost descrisă de Stalin în una din rarele sale manifestări de admiraţie pentru o altă persoană. Beria a propus să se creeze, în cadrul INU, o unitate tehnică destinată să transplanteze în Uniunea Sovietică atât întreprinderile industriale proprietate germană din teritoriile „eliberate” de Armata Roşie, cât şi specialiştii germani care le operau. Stalin a aprobat pe loc planul lui Beria, pe care l-a botezat „Operaţiunea H” şi a ordonat să i se dea prioritate maximă. Denumirea „H” a venit de la cuvântul rusesc „hoziaistvo”, care înseamnă economie sau industrie, deoarece întreaga operaţie era menită să facă să renască economia sovietică distrusă de război.

În doar câteva luni a apărut, în cadrul INU, o nouă unitate operativă, denumită „Linia H”, care a început să-şi instruiască frenetic cadrele asupra modului cum urmau să demonteze întreprinderile industriale germane şi să le transporte în URSS. În 1944, când ofensiva Armatei Roşii a depăşit graniţele Uniunii Sovietice, INU a început să creeze în ţările „eliberate” subunităţi industriale ai căror ofiţeri erau organizaţi pe grupe de uzine germane, studiate, în prealabil, pe machete, în Moscova. Jumătate din aceşti ofiţeri au ambalat zi şi noapte utilajele ce urmau să fie transportate în Uniunea Sovietică. Ceilalţi au arestat, în secret, inginerii şi tehnicienii care lucraseră în aceste obiective industriale şi i-au dus în lagăre specializate din Uniunea Sovietică. Aceste transplantări mecanice şi umane aveau să constituie curând scheletul unor noi ramuri industriale sovietice.

Racheta interbalistică sovietică Scud: furt de la nemţii care au construit V2

Prima operaţie de acest fel a avut sarcina să transfere în Uniunea Sovietică întregul centru german de cercetări de la Peenemunde, unde Werner von Braun şi Walter Doraberger au creat infama rachetă V-2, teroarea Londrei în timpul războiului. Ofiţerii INU au transferat totul:  echipamente, nemţi, desene tehnice. Până şi coşurile de gunoi găsite la Peenemunde au fost duse la Moscova. După aceasta, INU a aruncat Peenemunde în aer. Experţii sovietici care au evaluat materialele confiscate la Peenemunde au descoperit însă că V-2 nu era ultima realizare a lui Wernher von Braun. Wasserfall (Cascada) era invenţia sa cea mai nouă, care a permis Uniunii Sovietice să creeze mai târziu prima sa rachetă balistică, pe care omenirea avea să o cunoască şi să o urască sub denumirea de Scud, în timpul războiului din Golful Persic.

Aparat foto Zeiss, copiat de industria sovietica
Aparat foto Zeiss, copiat de industria sovietica

Industria optică şi de sticlă sovietică: furt de la Zeiss şi Schott

Operaţii similare ale INU au dus la crearea industriei de sticlă optică şi de sticlă industrială sovietică. Doi giganţi germani au stat la baza acestor două noi ramuri industriale. Unul a fost Zeiss, pe atunci cel mai mare producător de lentile, microscoape şi echipament fotografic din lume. Celălalt era Schott Glassworks, cel mai mare furnizor de sticlă Jena şi Pyrex. Acestea erau sticle termo-rezistente inventate de chimistul german Friederich Otto Schott şi folosite apoi în toata lumea la fabricarea termometrelor, cât şi pentru producerea de echipament optic, industrial şi casnic.
Ambele fabrici au fost în Jena şi ambele au fost reinstalate în Uniunea Sovietică.

Întreaga operaţie a fost o cursă contra cronometru dramatică între INU, care avea sarcina să transplanteze aceste uzine în Uniunea Sovietică, şi armata americană, care a încercat să le păstreze în Germania. Americanii au reuşit să protejeze peste 100 de oameni de ştiinţă germani angajaţi de Zeiss şi Schott, pe care i-a dus în zona americană a Germaniei, în final însă, INU a ieşit învingător. După luni de eforturi intense, el a reuşit să aresteze şi să ducă în URSS majoritatea tehnicienilor care lucrau la aceste două firme germane şi să captureze toate echipamentele lor industriale. Ambele, sublinia manualul sovietic, s-au dovedit mai valoroase decât greutatea lor în aur.

Potrivit aceluiaşi manual sovietic, în câţiva ani oraşul Jena a renăscut în Uniunea Sovietică şi a devenit unul din cele mai importante centre producătoare de sticlă optică şi industrială din Europa. Expusă la loc de cinste în clădirea sovietului local din noul oraş a fost şi diploma de doctor ce-i fusese acordată în 1841 lui Karl Marx de către Universitatea din Jena, diplomă găsită de INU între documente mucegăite de arhivă. Acelaşi manual conţinea, de asemenea, fotografii reprezentând diferite instrumente de sticlă produse de noua industrie sovietică. Majoritatea erau duplicate identice ale vaselor şi instalaţiilor de laborator germane; nici chiar marca originală, Pyrex sau Jena, nu fusese schimbată. O altă fotografie prezenta primul aparat de fotografiat sovietic destinat exportului. Doar marca, Zorky, îl deosebea de faimosul aparat de fotografiat german Leica.

Automobilul Pobeda, copie fidela dupa Opel
Automobilul Pobeda, copie fidela dupa Opel

Automobilul rusesc Pobeda = maşina nemţească Opel

Rolul INU în crearea industriei de automobile a URSS a făcut obiectul unui alt capitol al manualului sovietic. Stalin personal a botezat cu numele Pobeda primul automobil construit cu echipamente şi ingineri „confiscaţi” de INU de la uzinele germane Opel, care, înainte de război, produceau mai multe autoturisme anual decât orice altă fabrică europeană. „Pobeda înseamnă victorie” explica manualul, înfăţişând o fotografie a noului automobil sovietic alături de un Opel Kapitan german. „Gemene” era legenda de dedesubtul ilustraţiei.

Tot Pobeda a fost botezat şi primul ceas produs în Uniunea Sovietică cu ajutorul altor echipamente şi a altor specialişti transplantaţi din Germania.

Manualul sovietic pretindea că INU a jucat acelaşi rol în crearea tuturor celorlate ramuri industriale sovietice ce s-au născut în perioada imediat postbelică şi că a avut un rol mai important decât toate ministerele sovietice luate la un loc. INU a confiscat într-adevăr  unităţile industriale din teritoriile ocupate de Armata Roşie care erau proprietate germană sau fuseseră folosite de germani, indiferent dacă ele prezentau sau nu interes pentru economia sovietică. Iată cum ruşii şi-au trăit în toată istoria lor doar prin furt.