Biblia spune o poveste de ansamblu despre istoria lumii: creație, cădere, răscumpărare și Judecata de Apoi a lui Dumnezeu a celor vii și a morților. Vechiul Testament (care datează din 300 î.Hr.) începe cu crearea lumii și a lui Adam și Eva, neascultarea lor față de Dumnezeu și izgonirea lor din Grădina Edenului. Noul Testament relatează răscumpărarea umanității adusă de viața, moartea și învierea lui Iisus Hristos. Se termină în cartea Apocalipsei, cu Judecata de Apoi a lui Dumnezeu.
În primii 400 de ani de creștinism, Noul Testament încă nu era definitivat. În cele din urmă, în anul 367 d.Hr., autoritățile au confirmat cele 27 de cărți care o compun. Dar, cine a scris Biblia? În linii mari, există patru teorii diferite.
1. Dumnezeu a scris Biblia. Toți creștinii sunt de acord că Biblia este autoritară. Mulți îl văd ca fiind cuvântul divin revelat al lui Dumnezeu. Dar există dezacorduri semnificative cu privire la ceea ce înseamnă acest lucru. O teorie spune că toate cuvintele biblice au fost inspirate divin, adică Dumnezeu a dictat Biblia scriitorilor săi, care erau doar „muzicieni” ai lui Dumnezeu care cântau o compoziție divină. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dictat cuvintele secretarilor biblici, care au notat totul exact cum l-au primit.
Teologul catolic Toma de Aquino a spus-o clar în secolul al XIII-lea: „autorul Sfintei Scrieri este Dumnezeu”. El a mai spus că fiecare cuvânt din Sfânta Scriptură poate avea mai multe sensuri – cu alte cuvinte, ar putea fi interpretat diferit. Protestanții au subliniat autoritatea doar a Scripturii, adică textul Bibliei era autoritatea supremă asupra Bisericii. Acest lucru a dat un accent mai mare Scripturilor, iar ideea de „dictare divină” a primit mai mult sprijin. Reformatorul protestant Calvin a spus: „Suntem pe deplin convinși că profeții nu au vorbit la sugestia lor, ci că, fiind organe ale Duhului Sfânt, ei au rostit doar ceea ce fuseseră încredințați din cer să declare”.
2. Dumnezeu i-a inspirat pe scriitori (conservatori). O alternativă la teoria dictării divine a Bibliei este inspirația divină a scriitorilor. Aici, atât Dumnezeu, cât și oamenii au colaborat la scrierea Bibliei. Deci, autorii au fost inspirați de Dumnezeu.
Există două versiuni ale acestei teorii. Versiunea conservatoare, favorizată de protestantism, a fost următoarea: deși Biblia a fost scrisă de oameni, Dumnezeu a fost o forță dominantă în parteneriat. Protestanții credeau că suveranitatea lui Dumnezeu a anulat libertatea umană. Catolicii, însă, erau mai înclinați să recunoască libertatea umană faţă de suveranitatea divină. Aşa că, în ceea ce priveşte scrierea Bibliei, Dumnezeu a intervenit doar pentru a preveni greșelile. De exemplu, în 1625, Jacques Bonfrere spunea că Sfântul Duh acționează: „nu dictând sau inspirând, ci așa cum cineva urmăreşte pe altul în timp ce scrie, pentru a-l împiedica să alunece în erori”.
În 1620, arhiepiscopul de Split, Marcantonio de Dominis, a mers mai departe. El a făcut distincția între acele părți ale Bibliei revelate scriitorilor de către Dumnezeu și cele care nu au fost. În aceasta din urmă, credea el, pot apărea erori. Opinia sa a fost susținută aproximativ 200 de ani mai târziu de John Henry Newman, care a devenit mai târziu cardinal (și apoi sfânt) în Biserica Romano-Catolică. Newman a susținut că unele cărți inspirate divin ale Bibliei au fost presărate cu adăugiri umane. Cu alte cuvinte, Biblia a fost inspirată în chestiuni de credință și morală – dar nu în chestiuni de știință și istorie.
3. Dumnezeu i-a inspirat pe scriitori (liberali). În secolul al XIX-lea, atât în cercurile protestante, cât și în cele catolice, teoria conservatoare a fost depășită de o viziune mai liberală. Scriitorii Bibliei au fost inspirați de Dumnezeu, dar au fost „copii ai timpului lor”, scrierile lor fiind determinate de contextele culturale în care au scris. Acest punct de vedere, deși recunoaște statutul special al Bibliei pentru creștini, permitea erori. De exemplu, în 1860, teologul anglican Benjamin Jowett a declarat: „Orice doctrină adevărată a inspirației trebuie să se conformeze tuturor faptelor bine stabilite ale istoriei sau ale științei”. Pentru Jowett, a ține adevărul Bibliei împotriva descoperirilor științei sau istoriei însemna a face un deserviciu religiei.
4. Oamenii au scris Biblie, fără ajutor divin. În cadrul celor mai liberale cercuri creștine, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, noțiunea de Biblie ca „inspirată divin” își pierduse orice sens. Creștinii liberali s-au alăturat ateilor / agnosticilor / nereligioşilor care au pus la îndoială acuratețea sau infailibilitatea istorică sau științifică a Bibliei. Ideea Bibliei ca o producție umană era acum acceptată. Și întrebarea cine a scris-o era acum comparabilă cu întrebările despre paternitatea oricărui alt text antic.
Răspunsul simplu la „cine a scris Biblia?” poate fi parţial aflată în unele capitole (de exemplu, Matei, Marcu, Luca și Ioan – autorii celor patru Evanghelii). Dar ideea de autor al Bibliei este complexă și problematică. (La fel și studiile istorice ale textelor antice în general.) Acest lucru se datorează parțial pentru că este greu să identifici autori anumiți.
Conținutul celor 39 de cărți ale Vechiului Testament este același cu cele 24 de cărți ale Bibliei evreiești. În studiile moderne ale Vechiului Testament, acum este general acceptat că toate cărțile nu au fost producția unui singur autor, ci rezultatul unor istorii lungi și schimbătoare. Problema paternității, așadar, nu este despre un scriitor individual, ci despre mai mulți autori, împreună cu mai multe versiuni diferite ale textelor.
Este cam la fel cu Noul Testament. Deși 13 scrisori sunt atribuite Sf. Pavel, există îndoieli cu privire la paternitatea lui a șapte dintre ele (Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Tit și Evrei). Există, de asemenea, dispute cu privire la paternitatea tradițională a unui număr de scrisori rămase. Cartea Apocalipsa a fost atribuită în mod tradițional discipolului lui Iisus, Ioan. Dar acum se crede că nu el a fost autorul acesteia.
Cât priveşte cele 4 Evanghelii, ele se pare că au fost scrise mult mai târziu. Cea mai veche Evanghelie, a lui Marcu (65-70 d.Hr.) a fost scrisă la aproximativ 30 de ani după moartea lui Iisus (din 29-33 d.Hr.). Ultima Evanghelie, Ioan (90-100 d.Hr.) a fost scrisă la aproximativ 60-90 de ani după moartea lui Isus. Posibil ca autorul Evangheliei după Marcu s-a inspirat din tradițiile care circulau în biserica primară despre viața și învățătura lui Iisus și le-a reunit sub forma unei biografii antice. La rândul său, Evanghelia după Marcu a servit drept sursă principală pentru autorii lui Matei și Luca. Fiecare dintre acești autori a avut acces la o sursă comună a spuselor lui Iisus, împreună cu material unic pentru fiecare dintre ei. Pe scurt, au fost mulți autori (necunoscuți) ai Evangheliilor.
Interesant este că un alt grup de texte, cunoscut sub numele de Apocrife, care au fost scrise în perioada dintre Vechiul și Noul Testament (400 î.Hr. până în secolul I d.Hr.). Biserica Catolică și tradițiile creștine ortodoxe răsăritene le consideră parte a Bibliei, dar bisericile protestante nu le consideră autoritare.
Concluzie: întrebarea cine a scris Biblia contează pentru că un 1/4 din populația lumii este creştină şi consideră că Biblia nu este doar o producție umană. Inspirată divin, ea are o semnificație transcendentă. Ca atare, oferă creștinilor o înțelegere finală a modului în care este lumea, ce înseamnă istoria și cum ar trebui trăită viața umană.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
